Cât de simplu ar trebui să fie ...

… să ne trăim viaţa; să ne bucurăm de tot ceea ce ni se oferă şi să fericim pe toţi cei dispuşi să primească ceea ce avem de oferit. Este atât de simplu să respiri naturalul, să laşi deoparte instinctele care ne determină să devenim sclavii nevoilor. Ne este de trebuinţă mai mult decât avem, când totul, absolut totul ne este la îndemână. Trebuie să ne bucurăm de ceea ce pentru toţi pretenţioşii şi preţioşii înseamnă nimicul sau lucruri mărunte. Improvizăm si ne forţăm limitele pentru a schimba ceva în astă lume şi mai ales pe noi înşine. Fals. Se poate muri şi din frumos sau o doză nepotrivită de fericire din partea destinului, pe care paradoxal noi ni-l desenăm. Mă-ntreb atunci care ar fi motivaţia pentru un alt sfârşit decât unul decent în care durerea să fie ascunsă în bucuria de a fi, a trăi în firescul fiinţei şi lucrurilor presupus mărunte. Prefer abandonul în propria-mi mediocritate indusă de împlinirile zilei, decât rictusul uzurii morale. Nu afăm nimic etic în arta compromisului. Pentru mine am ales decenţa firescului. Şi atunci îmi strig, tăcând în public, “cât de simplu ar trebui să fie ...”