Pierdut de linia dreaptă a destinului

Ultimele zile mi-au adus revelația ratării. Viața mea reprezintă cumulul vieții altora; este ca și cum aș fi trăit în paralel viața mea și a semenilor (în viața cărora m-am implicat), sau mai rău, mi-am trăit propria-mi viață prin alții. Imi spun adeseori ca viața mea se identifică cu abundența de căutări și regăsiri, de căderi și reveniri, de tristeți și bucurii îngropate în adânci tăceri, dar acum știu că ăste toate nu-mi aparțin, nu sunt decât reflexia celorlalți în oglinda afectului meu. Nu sunt deloc precum tumultosul râu de munte care se prăvale peste valea umană săpându-și albia, sunt o mlaștină amărâtă care a secat la primul zâmbet regăsit în semeni, căutându-se mereu de alte amărăciuni. Sunt singurul vinovat de această anulare definitorie; îmi este cu neputință să mă redefinesc, să caut un nou sens al vieții atâta amar de vreme cât nici măcar Divinitatea nu și-a găsit un sens în mine.

Îmi amintesc acum de Eliade care prefera “… o dragoste pierdută decât una neavută”, dar cum aș putea alege ceva ce nu am avut niciodată!? Am ales să investesc în semeni mai mult decât în mine, astfel încât nici nu-mi pot permite luxul de a mă regreta. Am sentimentul amar al nedesăvârșirii. Sunt perfecta definiție a nefericirii pentru restul vremii în care nu mă mai simt a fi eu. Nu-mi plâng de milă; las acest gest de umilință martirilor. Dacă vreodată ar fi o clipă destinață reproșurilor atunci aș reprosa rațiunii încătușarea la care m-a supus, căci sufletul meu a fost destinat muzelor care au primit altare și sculpturi glaciare. Dacă într-un adevăr există neființa, atunci ea există numai aici între cei vii, cei care ne așteptăm resemnați sfârșitul. Luați bucâțile rămase din mine și hrăniți-vă câinii aciuiți în suflet, spirit și simțire; aceasta este ultima mea ofertă, nefiindu-mi nimic de trebuință.