Nimic din ceea ce sunt nu aparține abstractului. Sunt un
produs al empricului extrem, și fiece experiență a lăsat urmele suferinței
pure, acelor trăiri care ne definesc in extenso-ul vieții. Sunt abrupt precum
orice provocare inutilă (în aparență) a
vieții, trebuie să urci pentru a te convinge că exist, că exiști. Nu sunt iubit
și nici măcar nu îmi doresc asta. Iubesc adevărul indiferent de consecințe
pentru că aceste consecințe sunt singurele provocări pe care umanitatea le
poate lăsa moștenire viitorului bolnav de suficiență. Este imperios de
trebuință să treci prin suferință pentru a înțelege și a ierta semenii,
iertarea fiind o simplă acceptare a ridicolului cotidian, o noțiune străină
bibepdului scăpătat dintr-o dorință
sarcastic-ovariană.
*
Nu mă surprinde propria-mi existență, doar existența
semenilor. Este amuzant să-ți privești egalul dinaintea Divinității (definția
empirică a omului) cum se bucură de mediocra-i fericire, mai ales câ nimănui
nu-i pasă de asta. Cândva eram curios și implicat în fenomenul uman, la timpul potrivit am ştiut că trebuie
să renunț. Prin conveițuire și conversație cu bâtrănii neamului meu am aflat că
nu-și doresc să repete viața; preferă ori o trecere obscură și efemeră sau o
discreție totală, poate chiar o nonexistență. Mi-e trist când știu că aș alege
discreția renunțării și acceptării finalului, când preferabil ar fi o reîncarcerare
în ritul vieții.
*
Am dobândit o voință absurdă pentru că este definită prin
neclinitire. Neclinitirea are ca sursă acest joc aburd al vieții și morții,
acel conflict perpetuu dintre implicarea totală (viața) și acel abandon
consimțit (moartea). Indiferent de rezultat îmi voi asuma victoria rațiunii în
detrimentul instinctului, respectiv victoria unui tulmut trăit și consimțit vs
nimic. Instinctele sunt apanajul animalicului, rațiunea este apanjul atitudinii
rezultate din asimilarea eșecului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu