Sunt
tot mai prezent în mine, între semeni și în nimic. Am încercat o altă abordare,
în care să mă accept și să mă împac cu semenii. Zadarnic. Nu sunt suficient de
puternic încât să supraviețuiesc acestei sile cu care semenii se omenesc
reciproc. Trăiesc o deznădejde cumplită; nu pot înțelege cum poți uita sau
negăsi ceea ce este sfânt în tine, acea moștenire oarecum genetică și
responsabilă de existențialismul individual atins. În acest punct sunt
staționat de vreme bună; mă confrunt iarăși cu Divinitatea într-un dialog fals,
în fapt un monolog fără răspunsuri viabile. Merg în orb și singura cale spre
lumină este cea a rațiunii. Aici apare un mare paradox: acea rațiune seacă,
lucidă și rigidă care nu-și explică cum Dumnezeu a putut să eșueze în prorpia-I
creație după chip și asemănare, omul, este cea care îmi oferă un singur răspuns
credibil la întrebarea care persistă în tărâmul meu metafizic: ”căror rațiuni
și pasiuni se datorează mersul înainte al acestei lumi, cu toate sincopele și
anarhia ei!?”. Răspunsul nu poate fi decât Dumnezeu. Numai El este capabil de a
iubi și ierta sau a iubi prin iertare, o meteahnă mult prea grea pentru noi
evadații din Eden.
Nu
știu să fi făcut ceva în astă viață fără să fie implicată pasiunea. Am suferit
pentru fiecare eșec și m-am bucurat pentru fiecare reușită. Am suferit pentru
orice lipsit de viață și am sedus nimicul pentru a-i da o formă. Precum un
lepros, pe unde am trecut am lăsat sau pierdut o bucățică din mine, nici eu nu
mai știu cât și unde am oferit sau cât am permis să se ia din mine. Dumnezeu și
nimeni nu mă poate blama pentru indolență, dar știu că nu am putut niciodată să
fiu demn de El , să fiu capabil de a iubi și a ierta, de a iubi prin iertare. Cu
trei verbe ne-a izgonit El din Eden: a iubi, a ierta, a alege; singurul pe
care-l conștientizăm și de care abuzăm este ultimul …
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu