Sub
apăsarea erorilor am mereu tendinţa de a schimba ceva la mine.
Indiferent dacă am parte de vină colectivă, nu încerc să schimb nimic
din ceilalţi. Consider că este domeniul lor, fiecare ar trebui să
răspundă şi să-şi asume greşelile, tocmai de aceea insist asupra mea.
Mai am un motiv foarte întemeiat pentru care trebuie să apelez la
conştiinţa mea. Viaţa mi-a demonstrat că una dintre cele mai mari erori
este să îndrepţi sau să repari o greşeală deja consumată.
Multora le place să se audă vorbind, cu precădere să explice declinul umanităţii prin evidenţierea evoluţiei. Paradoxul declin-evoluţie mi-a devenit la fel de antipatic precum purificarea tardivă a misticului prin aderarea la ateism. Orice schimbare majoră aş aplica sistemului propriu de valori nu are argument. Nimeni nu crede în schimbarea ta, ne pierdem din credibilitate, iar pentru cei apropiaţi frizăm absurdul, le ridicăm mari semne de întrebare. Explicaţiile sunt inutile, iar consecinţele sunt devastatoare. Orice schimbare autoimpusă, orice neabatare de la retuşatul sistem de valori ne schimbă prezentul. Astfel prezentul devine trecut iar viitorul devine incert. Nu am cunoştiinţă de cineva care să accepte atâta incertitudine, oricât spirit de aventură ar avea. Implicit nu am aflat pe nimeni care să poată trăi în singurătate, să evite definitiv comunicarea. Nici măcar sinucigaşul nu este suficient de coerent în acţiunea sa finală astfel încât să poată evita sinceritatea, să lase o urmă, să provoace o dilemă existenţială. Este patatic şi tardiv să îţi repari propriile greşeli. Ne rămâne a le corecta pe viitor, dar atât cât să nu schimbe percepţia semenilor despre noi, să le tulbure existenţa. Nimeni nu poate fi singur, atâta vreme cât poate fi găsit. Nimeni nu poate fi singur atâta vreme cât nu are conştiinţă şi fuge de el însuşi. Îmi rămâne doar fidelitatea ataşată erorilor mele. Câtă mediocritate poate zace în mine, când am aflat că singura mare eroare din viaţa mea sunt eu!?
Multora le place să se audă vorbind, cu precădere să explice declinul umanităţii prin evidenţierea evoluţiei. Paradoxul declin-evoluţie mi-a devenit la fel de antipatic precum purificarea tardivă a misticului prin aderarea la ateism. Orice schimbare majoră aş aplica sistemului propriu de valori nu are argument. Nimeni nu crede în schimbarea ta, ne pierdem din credibilitate, iar pentru cei apropiaţi frizăm absurdul, le ridicăm mari semne de întrebare. Explicaţiile sunt inutile, iar consecinţele sunt devastatoare. Orice schimbare autoimpusă, orice neabatare de la retuşatul sistem de valori ne schimbă prezentul. Astfel prezentul devine trecut iar viitorul devine incert. Nu am cunoştiinţă de cineva care să accepte atâta incertitudine, oricât spirit de aventură ar avea. Implicit nu am aflat pe nimeni care să poată trăi în singurătate, să evite definitiv comunicarea. Nici măcar sinucigaşul nu este suficient de coerent în acţiunea sa finală astfel încât să poată evita sinceritatea, să lase o urmă, să provoace o dilemă existenţială. Este patatic şi tardiv să îţi repari propriile greşeli. Ne rămâne a le corecta pe viitor, dar atât cât să nu schimbe percepţia semenilor despre noi, să le tulbure existenţa. Nimeni nu poate fi singur, atâta vreme cât poate fi găsit. Nimeni nu poate fi singur atâta vreme cât nu are conştiinţă şi fuge de el însuşi. Îmi rămâne doar fidelitatea ataşată erorilor mele. Câtă mediocritate poate zace în mine, când am aflat că singura mare eroare din viaţa mea sunt eu!?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu