marți, 29 noiembrie 2011

O Românie latină în umbra civilizaţiei europene


Dictonul latin “Carpe diem” (Bucură-te de ziua de azi!), îşi pierde total autenticitatea, originalitatea şi veridicitatea, în faţa trăirilor noastre. Deşi avem adânci rădăcini latine, influenţele slave şi mai ales cele balcanice îşi pun pregnant amprenta asupra ceea ce suntem. În nefericirea noastră, sub mângâierea cinică a repetabilelor eşecuri ,”Vox clamantis in deserto” (răcnim în pustiurile sufletelor noastre) “Cogito, ergo sum” (Gândesc, deci exist!). Nimic mai fals! Nimic mai putred!
“Ignoramus et ignorabimus” (Nu ştim şi nu vom şti niciodată!) ce haruri ne-a dăruit Divinitatea, de ce suntem în stare, câtă inteligenţă zace în noi, ce sistem de valori ne recomandă, atâta amar de vreme cât noi înşine ne tolerăm slăbiciunile, ne hrănim cu mediocritate şi ne iubim viciile raţiunii.
Minţim cu “demnitate”, îi hăituim pe cei de-un sânge, ne condamnăm semenii de acelaşi rang, înfierându-i fariseic pe cei oneşti, afişându-ne perfid principiile: ”Amicus human, sed magis amica veritas” (Mi-e prieten omul, dar mai prieten adevărul!). Care “veritas” (adevăr!)? Adevărul individual - nu comunitar, “sine qua non” (fără de care nu se poate!) dar “sempre idem” (mereu acelaşi!).
Singurul “veritas” pe care îl cunoaştem este “In vino veritas” (în vin este adevărul!). Dovadă stau generaţiile următoare, sufocate tot mai evident de mutaţiile genetice şi cerebrale ale liderilor noştrii formaţi la şcoala globalizării şi a masoneriilor şi adepţii “Errare humanum est, perseverare diabolicum “ ( a greşi este omenesc, a persevera este diabolic!).
Ca să eliminam diabolicul din noi, ne ducem la mănăstiri şi ne rugăm: “Nihil sine Deo” (nimic fără Dumnezeu!), “Nihil sine numini” (nimic fără dorinţă!). “Fiat lux!” (să se facă lumină) cerşeşte umilul din noi. Dar cui să cerem? Şi mai ales prin cine? Ne este silă să mai intrăm în catedrale, pentru că acolo aflăm farisei şi practicieni “ora et labora” (roagă-te şi lucrează!), lucrare închinată Divinităţii, sub titulatura “Divide et impera” (divide şi stăpâneşte!). “Părinţii” Bisericii Ortodoxe Române, vor afla mult prea târziu solia cohortelor româneşti, prin care se transmite: “Margaritas ante porcos” (nu daţi mărgăritare porcilor!).
Cât despre guvernanţi şi parlamentari!?... Numai de bine! Aplicanţi destoinci ai ideilor “Summus jus, summa injuria” (cu cât sunt mai multe legi, cu atât mai multă nedreptate!) şi “tempora mutantur et nos mutamur in illis” (timpurile se schimbă şi noi cu ele), liderii noştri fac parte integrantă din tagma celor cu dizabilităţi , “trăgându-şi” facilităţile acestora şi reacţionând surdo-mut la “Vox populi, vox dei” (vocea poporului, vocea lui Dumnezeu!). Certitudinea supravieţuirii acestora este conferită de matuşile şi rubedeniile senile dar chiabure, care horcăie înaintea obştescului sfârşit, cimilitura din străbuni: “nemo ante mortem beatus est” (nimeni nu e fericit înainte de a muri!).
Ştiu! Mă veţi considera nebun. Alienat. Dar eu ştiu … printre altele că “nemo propheta in patria sua” (nimeni nu este profet în ţara lui) şi că “intelligenti pauca” (celui inteligent îi ajung puţine cuvinte!). Şi mai ştiu, că suntem aproape decedaţi, fără identitate, fără origini, fără cultură! Tocmai de aceea îmi iubesc semenii şi spun: “ honores mutant mores” (onorurile schimbă moravurile) şi “de mortuis nil nisi bene” (despre morţi, nimic, decât de bine!)!

2 comentarii:

  1. Am uitat de mult de unde venim si ce putem face, ai dreptate. Din fericire exista cativa care reusesc sa se descurce in viata ( si nu ma refer la marlani). Bravo lor. Sa apucam zilele cand mai multi dintre noi ne vom aminti cine suntem.

    RăspundețiȘtergere
  2. @Bianca R.

    Domnișoară, suntem tot mai îndepărtați de rădăcini și înstrăinați de ideea de identitate. Dacă ați ridicat problema acelor zile în care ne vom aminti ”cine suntem”, vă spun sincer că nu cred absolut deloc că vom apuca acele zile și nici nu cred că vor veni curând. La modul cum decurg acum evenimentele și privind mai atent încotro se îndreapta astă țară și astă lume nu am nici o speranță în ceea ce ne privește ca neam și considerație, sau iluzia că undeva noi am conta. Istoria ne condamnă și nu țin minte ca cineva în decursul ei să fi solictat vreo părere liderilor noștri sau vreo rugăminte cât de cât decentă. Pot să tac sau pot să vorbesc/scriu, doar această alegere mai îmi este la îndemână. Restul se va consemna în istoria nescrisă și nesinceră.
    Reverență.

    RăspundețiȘtergere