marți, 29 noiembrie 2011

Regretul de a fi (II)



Pot a-mi reproșa răbdarea cu care mi-am tratat neajunsurile. Ea m-a adus aici, în acest loc arid și septic, purgatoriu’ preambul al vidului. Au fost și momente în viața mea în care eram gata să exclamez ”mi-am învins domesticul și firescul, sunt pregătit pentru sălbăticia gândurilor, a ființei, a instinctelor ...”; imediat exclamației din gânduri, un vultur cu chip de cioclu îmi revela fățiș defectele hrănite de nevoi umane, pământești și mă regăseam între semeni, căzut în propria-mi dizgrație. De mi-ar fi fost aproape uitarea de sine, demult zburam cu vulturii, pândind un hoit care să-mi semene!
*
De ce nu pot să am o superstiție, măcar una? Imaginați-vă un creștin care-și poartă șosetele invers, nu se-ntoarce din drum nici dacă își pierde agoniseala, își face o cruce în dreptul oricărei troițe sau biserici, folosește o rută ocolitoare dacă îi petrece drumul pisica neagră, își sună toate rubedeniile și amicii dacă-i cântă cucuveaua în cartier, își poartă amuleta norocoasă sudată de stern; un astfel de om este nefericit pe viață, doar lui i-aș permite să-mi vorbească despre nenorocire, amărăciune și moarte. Primului nenorocit care-mi va stărni invidia îi promit că-l iau de mentor ...
*
Tot mai multe voci și mai gălăgioase mă acuză că sunt ateu; unii își permit mai mult decât atât și mă acuză voalat de anticreștinism. Chiar cred că Dumnezeu există, este la fel de real și nepalpabil ca și prostia nimicitoare a acuzatorilor mei. În fapt, toată umanitatea aceasta și toate acțiunile și interacțiunile din sânul ei nu au sens, logică și firesc făr’ de Divinitate. Toate dezamăgirile acumulate și colecționate în mine sunt făr’ de valoare dacă El nu există. Sper ca acuzatorii mei să-și fi păstrat măcar minimul de decență și să nu-mi conteste la fel de gălăgios dreptul la această iluzie ...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu