Sunt!...
Cum de încă mai sunt?!
Găsit-am oare suficientă putere în spinii trandafirilor?!...
Răsfoindu-mi viața, m-a încercat adeseori sentimentul
irosirii. Prea de multe ori și prea adânc m-am coborât în tenebrele ființiale
și totul numai din motive, acum de neînțeles, cărora le-am adăugat valoarea
sacrificiului. Pentru semeni, pentru oameni, pentru gustul sângelui din spini.
Adesea ne-am dat târcoale, eu și fatalitatea, fără a încerca măcar o singură
dată forțarea brută a finalității. Nu am creat nimic demn de reținut, nici
măcar acea lume intimă, destinația scriiturilor mele. Suferințele personale nu
au avut niciodată izul ireconciliabilului și nu suportă comparație cu suferința
sinucigașilor. Ele s-au pornit din spinii sangvini ai semenilor și au sfârșit
în anostul noian al gândurilor dezrădăcinate din suferință. Astfel s-a creat
jurnalul mediocrității, m-am substituit trandafirului negru, aducătorul unei
mirări perpetue, nesățioase. Știu despre cuvinte cât cunosc și cuvintele despre mine; ne-am potrivit pentru că ne-am așezat
împreună doar în împotrivirea dinaintea lumii, pământului și creatorului a
toate care sunt. Multă, enorm de multă revoltă în firea mea, însă și la fel de
multă neputință. Mă fac vinovat de irosire pentru că nu am adus lumină în nici
o altă ființă. Când mi s-a cerut lumină am lăsat la vedere doar scânteia, când
mi s-a cerut un picur de apă am dezvăluit doar drumul spre izvor, când mi s-a
cerut căldură am deschis calea deșertului, a pustiului și-a deșertăciunii. Nu
mai contează dacă au meritat-o sau nu, dacă m-a scuzat reflexivul instinctual,
sau cum am ajuns aici.
Nu! Nu mai contează nimic! Sunt spini înmuiați în
hemoragiile conștiinței!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu