Întorc spatele pământului
în speranța că
mă pot agăța de cer.
Sub cerul ploilor sumbre
mă agăț de fiece fulger
și îi dau imbold gândului,
să mă ducă cât mai departe
de tine.
Din chipul meu aspru
îi fac daltă arhitectului
cerului
și îi dau poruncă gândului
să sculpteze norii.
La cumpăna dintre noapte și zi
voi sculpta în oricare nor din
cale-mi
un jilț regal,
ca să-mi pot odihni gândurile
în zilele albastrului senin.
Gândindu-mă mai bine
realizez că făcut-am din cer
pământ
și ție
cărare netezită,
drumului dintre lumi.
E o irosire în a gândurilor
poruncă,
e prea mult dor
în pietrele din suflet.
Îți las mesaj pe unul dintre
jilțuri,
în care-ți spun,
că dorul meu îl vrea pe-al tău,
în viața de după
viață...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu