Dumnezeu e un copil

Condescendența Divinității este de un ridicol înfiorător. Descendenți din creația Lui, fiecare dintre noi a primit ceva în plus care să completeze înzestrarea genetică. Una din trăsăturile comune umanității este naivitatea. Suntem dependenți de puncte de reper, de El, disperați după un ceva sau cineva care să reprezinte un echilbru între lumea noastră interioară și cea exterioară. Oscilăm între drame și împliniri, foamete și bunăstare, idiocrație și inteligență, nebunie și geniu, ură și iubire, grobianism și civilizație; din toate acestea ne este de trebuință câte o bucățică, le amestecăm și le servim ori de câte ori sufletul hămesit o cere. Filosofii numesc cumulul acestor trăiri empirice complexitate, psihologii o tratează, psihiatrii o încarcerează în cămașa de forță, poeții o defulează, eu gândesc la pustietate. Toate aceste trăiri mi-au pârjolit sufletul și i-au dat rațiunii o forță de care nimeni nu are trebui să beneficieze niciodată. Diferențele dintre clasele sociale, viteză de reacție individuală și cea a arderii etapelor, discernământ și puterea de asimilare ne-au înverșunat cumplit unii împotriva altora. Avem parte de un război surd, semeni versus semeni. Unii dintre noi au primit, nu dobândit, atâta putere încât își permit să ia decizii în numele umanității. Dumnezeu vede, dar nu face nimic. Doar copii uită în inocența lor un rău făcut și oferă întotdeauna o a doua șansă, sau asistă răzând zglobiu și naiv la acest teatru de păpuși numit viață. Doar astfel îi pot accepta și înțelege existența, îmi pot explica condescendența Lui. Cred că mă pot bucura că nimeni nu i-a întrerupt și Lui, brusc, copilaria ...

O Românie latină în umbra civilizaţiei europene

Dictonul latin “Carpe diem” (Bucură-te de ziua de azi!), îşi pierde total autenticitatea, originalitatea şi veridicitatea, în faţa trăirilor noastre. Deşi avem adânci rădăcini latine, influenţele slave şi mai ales cele balcanice îşi pun pregnant amprenta asupra ceea ce suntem. În nefericirea noastră, sub mângâierea cinică a repetabilelor eşecuri ,”Vox clamantis in deserto” (răcnim în pustiurile sufletelor noastre) “Cogito, ergo sum” (Gândesc, deci exist!). Nimic mai fals! Nimic mai putred!
“Ignoramus et ignorabimus” (Nu ştim şi nu vom şti niciodată!) ce haruri ne-a dăruit Divinitatea, de ce suntem în stare, câtă inteligenţă zace în noi, ce sistem de valori ne recomandă, atâta amar de vreme cât noi înşine ne tolerăm slăbiciunile, ne hrănim cu mediocritate şi ne iubim viciile raţiunii.
Minţim cu “demnitate”, îi hăituim pe cei de-un sânge, ne condamnăm semenii de acelaşi rang, înfierându-i fariseic pe cei oneşti, afişându-ne perfid principiile: ”Amicus human, sed magis amica veritas” (Mi-e prieten omul, dar mai prieten adevărul!). Care “veritas” (adevăr!)? Adevărul individual - nu comunitar, “sine qua non” (fără de care nu se poate!) dar “sempre idem” (mereu acelaşi!).

Regretul de a fi (II)

Pot a-mi reproșa răbdarea cu care mi-am tratat neajunsurile. Ea m-a adus aici, în acest loc arid și septic, purgatoriu’ preambul al vidului. Au fost și momente în viața mea în care eram gata să exclamez ”mi-am învins domesticul și firescul, sunt pregătit pentru sălbăticia gândurilor, a ființei, a instinctelor ...”; imediat exclamației din gânduri, un vultur cu chip de cioclu îmi revela fățiș defectele hrănite de nevoi umane, pământești și mă regăseam între semeni, căzut în propria-mi dizgrație. De mi-ar fi fost aproape uitarea de sine, demult zburam cu vulturii, pândind un hoit care să-mi semene!

*

De ce nu pot să am o superstiție, măcar una? Imaginați-vă un creștin care-și poartă șosetele invers, nu se-ntoarce din drum nici dacă își pierde agoniseala, își face o cruce în dreptul oricărei troițe sau biserici, folosește o rută ocolitoare dacă îi petrece drumul pisica neagră, își sună toate rubedeniile și amicii dacă-i cântă cucuveaua în cartier, își poartă amuleta norocoasă sudată de stern; un astfel de om este nefericit pe viață, doar lui i-aș permite să-mi vorbească despre nenorocire, amărăciune și moarte. Primului nenorocit care-mi va stărni invidia îi promit că-l iau de mentor ...

*

Tot mai multe voci și mai gălăgioase mă acuză că sunt ateu; unii își permit mai mult decât atât și mă acuză voalat de anticreștinism. Chiar cred că Dumnezeu există, este la fel de real și nepalpabil ca și prostia nimicitoare a acuzatorilor mei. În fapt, toată umanitatea aceasta și toate acțiunile și interacțiunile din sânul ei nu au sens, logică și firesc făr’ de Divinitate. Toate dezamăgirile acumulate și colecționate în mine sunt făr’ de valoare dacă El nu există. Sper ca acuzatorii mei să-și fi păstrat măcar minimul de decență și să nu-mi conteste la fel de gălăgios dreptul la această iluzie ...

Regretul de a fi (I)

Câteva ore petrecute într-o librărie. Timpi morți, titluri răsfoite, nimic care să-mi stingă setea de cunoaștere. Platitudine; nimic care să mă intrige. Agitație; câțiva semeni mă petrec cu privirea căutând parcă o salvare, o motivație care să-i reașeze în matca firescului. Nici pe mine nu mă pot ajuta acum; pentru ei sunt o mână moartă, dar ei nu știu asta. Majoritatea sunt resemnați; câțiva îmi apar în situația de a accepta orice risc pentru un moment de exaltare sau agonie, orice pentru a trăi momentul acela stupid. Ies din librărie; am un sentiment de ridicol și inutil. Pentru a nu știu câta oară în viață, le-am pierdut numărul, mă-ncearcă regretul de a fi ...

*

Umanitatea trăiește cu gândul că Dumnezeu are un plan în ceea ce îi privește. Sunt dezamăgit la extrem. Mai nutream o speranță ascunsă, dar astfel am realizat că eu și umanitatea nu mai avem nimic în comun ...

*

Inutilitate (VI)

Sub apăsarea erorilor am mereu tendinţa de a schimba ceva la mine. Indiferent dacă am parte de vină colectivă, nu încerc să schimb nimic din ceilalţi. Consider că este domeniul lor, fiecare ar trebui să răspundă şi să-şi asume greşelile, tocmai de aceea insist asupra mea. Mai am un motiv foarte întemeiat pentru care trebuie să apelez la conştiinţa mea. Viaţa mi-a demonstrat că una dintre cele mai mari erori este să îndrepţi sau să repari o greşeală deja consumată.
Multora le place să se audă vorbind, cu precădere să explice declinul umanităţii prin evidenţierea evoluţiei. Paradoxul declin-evoluţie mi-a devenit la fel de antipatic precum purificarea tardivă a misticului prin aderarea la ateism. Orice schimbare majoră aş aplica sistemului propriu de valori nu are argument. Nimeni nu crede în schimbarea ta, ne pierdem din credibilitate, iar pentru cei apropiaţi frizăm absurdul, le ridicăm mari semne de întrebare. Explicaţiile sunt inutile, iar consecinţele sunt devastatoare. Orice schimbare autoimpusă, orice neabatare de la retuşatul sistem de valori ne schimbă prezentul. Astfel prezentul devine trecut iar viitorul devine incert. Nu am cunoştiinţă de cineva care să accepte atâta incertitudine, oricât spirit de aventură ar avea. Implicit nu am aflat pe nimeni care să poată trăi în singurătate, să evite definitiv comunicarea. Nici măcar sinucigaşul nu este suficient de coerent în acţiunea sa finală astfel încât să poată evita sinceritatea, să lase o urmă, să provoace o dilemă existenţială. Este patatic şi tardiv să îţi repari propriile greşeli. Ne rămâne a le corecta pe viitor, dar atât cât să nu schimbe percepţia semenilor despre noi, să le tulbure existenţa. Nimeni nu poate fi singur, atâta vreme cât poate fi găsit. Nimeni nu poate fi singur atâta vreme cât nu are conştiinţă şi fuge de el însuşi. Îmi rămâne doar fidelitatea ataşată erorilor mele. Câtă mediocritate poate zace în mine, când am aflat că singura mare eroare din viaţa mea sunt eu!?

Noiem(vrie!)

Sunt în comă!

... starea perfectă şi definitorie. Coma nu este prefaţa unei morţi anunţate este starea în care nu există nimic. Nu ai parte de vise, dureri, raţiune sau suflet. Toate sunt atât de departe de tine, nici nu ştii că exişti, că ai un trecut sau că destinul ţi-a pregătit ceva majestuos sau o altă dramă. Nu sunt nici măcar nefericit pentru că nu trăiesc voluptatea acelei singurătăţi autentice.

... lipsa lucidităţii ar induce tratamentul împotriva indiferenţei şi a egoismului, ceea ce au oferit şi sfinţii, prin martiriul lor, puţinilor cărora le pasă. Sfinţii sunt plictisitori şi nelipsiţi în tabloul agoniei umanităţii. Singura diferenţă dintre agoniile noastre şi ale lor constă în faptul că ale lor au fost publice. Există vreo diferenţă între coma publică şi cea intimă, insignifiantă, când singura valoare deţinută ar fi libertatea subconştientului, a spiritului!?

Inutilitate (V)

Ştiu că va veni şi acea vreme a schimbărilor majore, celor cărora cu certitudine nu le voi face faţă. Nu am făcut rabat de la principiile mele indiferent de consecinţe. Acea izolare autoimpusă prin prisma mată a clişeelor umanităţii s-a dovedit a fi cel mai uşor de suportat în momentele percepute eronat de semeni ca şi umilinţă. Există vreo asociere între inteligenţă şi umilinţă, resemnare şi umilinţă sau prostie şi umilinţă? Nu! Aboslut nici una. Orice stare aş aborda pentru a precede iluzia umilinţei este o reacţie nevrotică a raţiunii. Singura asociere cu umilinţa posibilă în cazul meu este ignoranţa. Una dintre multele pe care umanitatea nu le-a înţeles s-a dovedit a fi că este incapabilă să accepte, să trăiască astă stare. Cea mai frumoască mască a umanităţii este dispreţul împărtăşit celor pe care i-am ajutat. Zâmbetul lor de recunoştinţă, la final, ne repugnă. Totul pleacă din zvârcolirea raţiunii care ne întreabă „eu de ce nu pot face asta pentru mine!?”. Primim acelaşi răspuns al vanităţii afectului „pentru că nu mă pot umili înt-u atât!”Este hilară şi tentaţia semenilor de a induce umilinţa. Doar Divinitatea este capabilă de a înţelege şi a trăi complet această înzestrare cu care tot El ne-a cadorisit. Daca vreodată Lui îi tremură mâna se întâmplă doar atunci când ne semnează certificatul de deces. Certitudine îmi este că nu voi fi niciodată pregătit pentru ceea ce voi afla dincolo de moarte. Mă relaxează gândul că dincolo suntem toţi egali, că absolut nimeni nu a înţeles şi trăit tentaţia sacralităţii!...
*

Un mit numit iubire

Singura iubire autentică, impură și imperfectă precum cristalul este iubirea filozofică; singura locație unde iubirea suportă orice scuză, orice reflexie și nu se caută de reciprocitate, de pofte carnale, de împliniri și neîmpliniri este în discursul sau monologul filozofiei. Vorbesc despre acea iubire care nici măcar nu dorește a împărtăși reacția creștină și duplicitară a obrazului lovit, pentru că nu contează. Cei care se dovedesc capabili de acea formă totalitară a iubirii sunt aceiași care nu au reacție vis-a-vis de adulter, de minciună, de semnalele disperate ale subconștientului, de SOS-urile rațiunii. Personal nu cunosc pe nimeni capabil de astfel de sacrificiu și sacrilegiu...

Există și astfel de zile

Avem parte de drame și traume fără argumente, fără vreo explicație logică și în cele din urmă fără relevanță. În viața noastră există timpi morți, traduși în zile crunte sau lipsite de orice valoare, în care cel mai probabil la îndemână ne este doar introspecția, o altă amăgire severă a unei rațiuni educate, exersate. Dacă umanitatea ar depinde de legăturile dintre semeni, atunci niciodată nu ar fi posibilă o liniaritate satisfăcătoare sau realizarea unui cerc vicios, pentru că mereu se va găsi unul ca mine, capabil să strice lanțul uman, să întruchipeze veriga putredă a lanțului trofic. Mi s-a urât să-mi port de grijă, să mă suport înfipt în singurătățile mele, să îmi devorez nebunia nostalgiilor. Aceste zvârcoliri sunt identice cu sevrajul dependentului de opium, căci ele mă lipsesc de acea luciditate a unei morți clinice de la marginea unui lan cu maci. M-am obișnuit cu prezența acestor zile, cu ridicolul și lipsa lor de valoare, dar totuși nu mă pot obișnui cu amarul lor...
*

Un cult pentru nimic, o altă irosire

Dețin, fără să-l fi exersat, un cult pentru tutun. Cândva exageram cu acest viciu, acum mă păstrez pentru altele care întârzie să apară. Savurez fiecare țigară cu acea pasiune ingenuă a fecioarei care își dorește împlinirea ca femeie, fără ca măcar să realizeze ce-și dorește, dar care știe că stă în firescul lucrurilor să procreeze. Dacă m-aș fi născut femeie, păstrând proporțiile empiricului parcurs, sub nici o formă nu aș fi acceptat acel ritual al sacrificării pentru satisfacerea orgoliului vreunei zeități sau a demeneței frigide, manifestul unui cleric primitiv. Cel mai probabil nu aș fi acceptat să mă aflu în umbra masculinității, să suport acea utopică dominație a ”sexului tare”. Nu aș fi urzit la conspirații, războaie și nici nu aș fi urmat în robie acel nomad incapabil de rădăcini. Aș fi tolerat fiecare slăbiciune a masculinității și aș fi ridicat-o la rang de artă hrănind-o cu iluzii, singura cale de a împăca nevolnicia cu orgoliul.

Căința

Trebuie văzut! Nu este o recomandare, este un cadou din partea Celui care a acceptat artele ca fiind una din definițiile Sale, cel mai probabil un alt refugiu demiurgic. ”Căința”, un film în regia lui Tengiz Abuladze. Nu voi face o recenzie a acestui film și nici nu voi căuta ridicolul între superlative pentru că fiecare are dreptul la trăire, la înțelegere la compasiune vis-à-vis de propria-i persoană și de semeni. Mă voi apleca strict asupra furtunii stârnite în mine. Stau în genunchi dinaintea mea și încerc să înțeleg unde am greșit când am acceptat suferința ca fiind o componentă naturală a ființei complexe care am devenit, mai mult sau mai puțin voit. După ce am vizionat acest film am realizat că știu atât de puține despre suferință, despre oameni, despre Dumnezeu, despre … 

Pledoarie

(fragment din muzicalul Notre Dame de Paris - Victor Hugo)

Superbă pledoarie adusă iubirii. O astfel de intensitatea a trăirii îmi este străină, dar îmi seduce orgoliul parcă cerând o anulare definitivă.  Cât de mult poate iubi oare omul!? ...

Orice aș spune acum frizează ridicolul!

Plus tard, trop tard … îmi e totuna

Două motive îmi mențin treaz interesul pentru disputa cu umanitatea. Primul ține cont de faptul că nu sunt luat în serios sau în seama, ceea ce mă liniștește vis-a-vis de vreun conflict deschis cu semenii, un conflict despre care rațiunea îmi spune că niciodată nu voi fi deposedat de ceea ce sunt și nici nu mă aduce în situația victimei. Al doilea motiv îl anulează pe primul și îmi dă speranța că nu sunt singurul în care mocnesc neliniștile, care caută o formă de izbăvire din păcatul supunerii și neputinței. Cred în acele suflete în care liniștea nu-și află loc nici după moarte, deoarece nu cred în ceea ce se poate afla dincolo de ea, acele suflete care trăiesc cu trebuința de a găsi ceva răspunsuri cu privirea la (ne)potrivirile și (ne)firescul ăstei lumi. Mi-aș dori ca aceste suflete să compună un cor care să existe. Să se pronunțe, eu să-l ascult și să iau aminte, dar să mă excludă.

*

Singurătate și aparențe

Când ajungem de înțelegem umanitatea rămânem făr’ de alternative. Nu ne mai este de ajuns acea oscilare între a fi sau a nu fi, devenim lipsiți de apărare dinaintea  a tot și toate. Realizăm că tot ce am acumulat în astă viață este lipsit de sens și valoare, ca singura șansă să poți supraviețui vieții ar fi să uităm tot. Din nefericire nu există nici o concepție filozofică asupra vieții în care există un punct zero absolut de unde putem iniția un nou destin; există în schimb vidul, locul în care odată ajunși nu ne mai putem întoarce teferi în lume, în care luciditatea anulează complet alternativa revenirii. Într-o lume a aparențelor, lipsa concretului nu ne oferă nici o motivație reală pentru a continua. Am depășit inclusiv acea iluzorică dramă aferentă nefericirii; am devenit una cu vidul. În aparență suntem prinși în capcana singurătății, practic nu avem nimic. Interesante și motivante sunt alternativele pe care le avem plecând de la nimic; ca să cădem în el ne sunt suficiente aparențele …     

Câte ceva despre valoarea concretă a nimicului

Sunt precum propria-mi bibliotecă, învechit, prăfuit și fără viață. Rafturile rămân indiferente fiecărui răsărit sau amurg, iar mie nu mi se mai întâmplă nici măcar acea contemplare tâmpă a răsăritului; măcar ele respectă rigoarea paralelismului thalesian în timp ce eu nu mă achit nici măcar de datoriile obstești. Simt că nu am nimic comun cu Universul, nu îi aparțin. Cuvântul mi-a devenit oarecum timid, de parcă ar fi cuprins de o teamă neelucidată. Nici propria-mi voce nu-mi este familiară astfel încât supus unei logici elementare a bunului simț am ales să tac. În condiții de normalitate aș râde și aș ironiza toate acele melancolii autumnale ale semenilor, pline de patetismul vreunei neîmpliniri de moment. Mi-e preaplin de mizeriile debitate cu naturalețe de dobitocii îndrăgostiți, de acele efuziuni ale rataților condamnați dinainte la suferință și dezamăgire. Aflu mai multă impotență în iubire decât în desfrânare. Aroganța neghiobilor care cred că pot schimba lumea mă întrista și amuza mai mereu, acum mi-e indiferentă precum o masturbare a vreunui geniu frumos într-o bancă de spermă occidentală, în speranță că va perpetua și revoluționa umanitatea.

Rutină...

Încă o zi prins în rutină. Încerc să evadez din această obscuritate și citesc, studiez și o iau de la capăt. Nu pot sta cu gândul într-un singur loc, nu pot urma o direcție mai mult de 10 minute. Trebuie să fac ceva. Vă ofer un troc: o mostră din ceea ce studiez și cu ce mă ”delectez” contra o fărâmă din gândurile voastre. Mă aflu în era supralicitării. Absolut totul este supraestimat, supralicitat și forțat. Mă încadrez perfect aici, doar pe moment.  

 Codul biblic

“Iar tu Daniele, ţine ascunse cuvintele şi pecetluieşte cartea până la sfârşitul lumii.”

                                                                       Daniel, 12:4. 

         Cercetările unor oameni de ştiinţă au confirmat, în ultimii ani, o ipoteză (de altfel mai veche, dar nedemonstrată) care susţinea că în Biblie există inclus, alături de informaţiile spirituale evidente şi un anumit cod secret care poate dezvălui evenimente care au avut loc cu mii de ani după ce a fost scrisă Biblia.  Codul biblic a fost descoperit în versiunea originală a Bibliei, în limba ebraică,  în Vechiul Testament. Cel care a descoperit codul biblic este Dr. Eliyahu Rips, care este la ora actuală unul din cei mai mari experţi din lume în teoria grupurilor, un domeniu al matematicii care stă la baza fizicii cuantice.

            Eliyahu Rips este un om modest. El are, mai mereu, tendinţa de a acorda altora meritul pentru propriile sale realizări, astfel încât la prima vedere nimeni nu ar bănui că de fapt el este un matematician de renume mondial. Majoritatea ziariştilor care l-au văzut au fost tentaţi să susţină că descoperirile sale nu au nimic de luat în seamă. Descoperirea lui Rips a fost însă confirmată de matematicieni de renume de la Harvard, Yale şi Universitatea Ebraică. Acest cod a fost verificat, de asemenea, şi de un specialist în cifruri şi coduri de la Ministerul Apărării al SUA şi a mai trecut cu succes trei expertize efectuate de specialişti la care a făcut apel o importantă revistă de matematică din SUA.

            Teoria legată de codul biblic a devenit mai cunoscută în mass-media şi a fost luată mai în serios, abia după un  tragic eveniment prezis cu ajutorul codului şi care, datorită faptului că nu a fost luat în seamă de persoana direct vizată, s-a adeverit mai apoi, din păcate. Iată derularea evenimentelor: la 1 septembrie 1994, ziaristul american Michael Drosnin a plecat la Ierusalim pentru a-i înmâna lui Ytzhak Rabin următoarea scrisoare:

            „Un matematician israelian a descoperit în Biblie un cod secret care pare să dezvăluie amănunte ale unor evenimente care au avut şi au loc la sute şi mii de ani după ce a fost scrisă Biblia. Motivul pentru care vă aduc la cunoştinţă acest fapt este acela că singura dată când numele dumneavoastră complet, Ytzhak Rabin, apare în Biblie, el este intersectat de expresia „criminal va asasina”. Faptul n-ar trebui tratat cu indiferenţă, deoarece atât asasinarea lui Anwar el-Sadat, cât şi atentatele cărora le-au căzut victime John şi Robert Kennedy sunt, de asemenea, codificate în Biblie…

            Cred că sunteţi într-un real pericol, dar acest pericol poate fi evitat.”

            La 4 noiembrie 1995, a venit cumplita adeverire: un glonţ în spate, tras lui Yitzak Rabin, de către un om care se credea investit cu o misiune divină. Aceasta era o crimă codificată în Biblie acum peste 2000 de ani.  

            Acelaşi ziarist - Michael Drosnin - a mai urmărit să-l avertizeze pe şeful Cartierului General al Serviciului de Contrainformaţii al Israelului despre războiul din Golf şi de  intenţia Irak-ului de a lansa rachete asupra Tel-Aviv-ului. Rips îi arătase ziaristului o secvenţă din codul biblic unde cuvintele “Hussein”, “Scud” şi “rachetă rusească” apăreau codificate împreună. De asemenea “Hussein a ales o zi” era o expresie  ce apărea în acea secvenţă. Aprofundând căutările în acest sens, Rips a găsit în cod “foc în 3 Şevat” - dată din calendarul ebraic ce corespundea zilei de 18 ianuarie 1991. Aceasta a şi fost ziua în care Irak-ul a lansat prima rachetă Scud împotriva Israelului confirmând datele oferite de cod. La întrebarea lui Drosnin “Cine poate şti cu 3000 de ani înainte că va fi un război în Golf, ca să nu mai vorbim de lansarea unei rachete împotriva Israelului pe 18 ianuarie?”, Rips a răspuns foarte tranşant: “Dumnezeu!”.

A iubi, a ierta, a alege

Sunt tot mai prezent în mine, între semeni și în nimic. Am încercat o altă abordare, în care să mă accept și să mă împac cu semenii. Zadarnic. Nu sunt suficient de puternic încât să supraviețuiesc acestei sile cu care semenii se omenesc reciproc. Trăiesc o deznădejde cumplită; nu pot înțelege cum poți uita sau negăsi ceea ce este sfânt în tine, acea moștenire oarecum genetică și responsabilă de existențialismul individual atins. În acest punct sunt staționat de vreme bună; mă confrunt iarăși cu Divinitatea într-un dialog fals, în fapt un monolog fără răspunsuri viabile. Merg în orb și singura cale spre lumină este cea a rațiunii. Aici apare un mare paradox: acea rațiune seacă, lucidă și rigidă care nu-și explică cum Dumnezeu a putut să eșueze în prorpia-I creație după chip și asemănare, omul, este cea care îmi oferă un singur răspuns credibil la întrebarea care persistă în tărâmul meu metafizic: ”căror rațiuni și pasiuni se datorează mersul înainte al acestei lumi, cu toate sincopele și anarhia ei!?”. Răspunsul nu poate fi decât Dumnezeu. Numai El este capabil de a iubi și ierta sau a iubi prin iertare, o meteahnă mult prea grea pentru noi evadații din Eden.