marți, 9 iunie 2015

Cartea despre bucăți din oameni

Prolog

Stăm față în față, împărțind aceeași masă în restaurantul în care ne-am cunoscut. Față în față, poziții de forță. Restaurantul cu un decor mult prea încărcat pentru gusturile mele absoarbe acum și amintirile noastre. Prea multe sunt, amintirile, prea mult timp înseamnă împreună. Am comandat ca de obicei, dar nici unuia dintre noi nu-i este foame. Singura poftă existentă în noi este pofta de viață, dar această pofta nu ne include. Știm amândoi despre lipsa reciprocității, dar ne lipsește cuvântul de pornire. S-ar putea crede că suntem într-unul din acele momente care se pot identifica cu momentul adevărului, însă adevărul este simplu: viața va continua fără noi, doar că nu ne-am spus-o încă, nu ne-am lămurit. O tăcere nefirească și apăsătoare ne separă de viitor, de libertatea trăirilor, cea ființială.
Ea-și privește acum unghiile. Probabil se gândește că eu ar trebui să fiu cel care pornește tăvălugul destăinuirilor, sau poate că se gândește că mi-ar fi mult mai simplu dacă ar începe ea. Îmi fac prea multe gânduri despre agitația din ea, mai ales că nu sunt deloc îngrijorat de cum va decurge totul. Oare să o întreb dacă mă mai iubește sau să-i spun eu direct și brutal că nu mai simt nimic pentru ea?! Nici una dintre variante nu-mi pare prea ortodoxă. Ea a însemnat prea mult pentru mine pentru a o răni, plus că eu am fost mereu genul galant, mai ales în ceea ce o privește. Da! Mai bine tac și aștept un semn din parte-i. Însă ea se încăpățânează să tacă și să-și privească unghiile. Ne-am iubit! Frumos și nebun uneori, deopotrivă sufocant și ridicol în singurătățile noastre. Nu cred că și-a găsit pe altcineva. Aș fi știut, simțit, dar totul este posibil mai ales că în ultima vreme am fost mult prea absent din relație. Eu nu am pe nimeni. Nici măcar nu simt nevoia unei alte provocări. Mi-e bine cu mine, cu pasiunile mele, cele care sunt la vedere și care mă definesc.
Ni se servește mâncarea. Paharele noastre de vin sunt neatinse. Chelnerița mă privește discret, însă întrebător. Știe, simte ceva, dar nu își asumă rolul arbitrului. De ce ar face-o? Foarte probabil să fie la rându-i inclusă în tratamentul universal care ne vindeca de iubire. Poate la rându-i, acasă are parte de aceeași singurătate în doi pe care și noi o împărtășim. Ridic privirea și o fixez. E frumușică. Și atât! Mă regrupez rapid în gânduri pentru că încă suntem împreună, aici, acum, la aceeași masă. Îmi cobor privirea înspre ea și mă simt rușinat. M-a surprins părăsind-o și în gândurile pe care le-am purtat pentru câteva momente chelneriței. Zâmbesc stingher. Să-mi cer scuze? Să-i mai explic despre ce este vorba? Să profit de moment și să încep sfârșitul? Îi privesc unghiile carmin, urc pe degetele delicate și ... Nu mai poartă inelul de la mine! Sunt iritat! Putea măcar să-mi spună că renunță la simbolul a ceea ce pentru mine cândva a însemnat iubire. Mă uit în jur și remarc că suntem priviți cu emfază și curiozitate de ceilalți. Femeile mă privesc ușor încruntate, nemulțumite de statutul lor de posibilă victimă a societății patriarhale, însă bărbații... privirile lor diferă. Unii mă cred netot, alții neputincios. Unii mă invidiază pentru frumusețea ei, alții se bucură pentru stinghereala noastră. Foarte probabil unii mă cred o găgăuță pseudoimpotentă și-și fac planuri în imaginație despre cum le-ar sta în locul meu. Mă încrunt, pentru că nu vreau să-mi cedez locul meu din lumea asta mare. Nu are nici o legătură cu ea, are legătură strict cu egoul meu imens. Nu mă iubesc nespus, dar nici nu mă dau ăstei lumi doar de amorul artei. Arunc câteva amenințări cu privirea apoi revin al ea. E amuzată. M-a prins din nou. Începe să râdă.
-         Ești ca o carte. Poți fi citit oricum, oriunde și în orice condiții. Eu am ajuns
la finalul ei. Mi-a plăcut și sunt convinsă că voi dori cândva să o recitesc. Dar nu acum. Plec, însă îți las o amintire cum îți place ție. Îți spun că eu sunt semnul tău de carte.  
          Se apleacă înspre mine. Degetele ei delicate îmi mângâie obrazul, palma ei se strânge și îmi mângâie fața. Vârfurile degetelor ei coboară de pe frunte pe linia fermă a nasului, rătăcește un moment pe buze, îmi redesenează bărbia, în cele din urmă se pierde în umbra gâtului.
-         Asta este pentru recitirea în alfabetul Braille, atunci când voi fi bătrână și
tu în nicăieriul lumii... Știu! Nu te ridica. Ai pentru mine o reverență. Am primit-o deja!
          Instinctul îmi spune că primul ei pas spre ieșire va fi și ultimul din viața mea. Și umbra ei îmi mai spune:
-         Să nu fii al lumii, să-ți rămâi al tău! Păstrează-te între copertele cărții...

Un comentariu:

  1. Ce este mai poetic decat dragostea?? Poate doar sfarsitul ei.

    RăspundețiȘtergere