miercuri, 10 iunie 2015

Cartea despre bucăți din oameni (I)

Fragilitate
 
      
         Restaurantul nostru este mic și cochet. Categoric, plecarea ei nu a rămas neobservată. Devenisem centrul atenției. Liniștea apăsătoare pentru mine devenise un timp al nerăbdării. Cu privirea o caut pe chelnerița care ne-a servit pentru a-i cere nota de plată. Se instalase în mine, cu toată forța de care este capabilă, nevoia singurătății. Nu eram în suferință, eram într-un disconfort rigid. În cele din urmă, din bucătărie apare și chelnerița. Îi fac semn că doresc să achit. Înclină ușor capul în semn de aprobare și se îndreaptă spre recepție. Are loc un dialog scurt cu tipa de la recepție, urmat de un zâmbet apoi dispare din nou în bucătărie.
         Cele cinci minute de așteptare m-au epuizat. Nu puteam ignora privirile celorlalți, așa că i-am înfruntat pe toți. la fiecare privire întrebătoare am răspuns cu întrebarea ”Ție ce-ți trebuie?”, la fiecare privire denigratoare feminină am răspuns cu provocarea unui flirt. Cu bărbații a fost mult mai simplu. Am folosit limbajul trupului și le-am transmis imitația unei furii devastatoare. Nu eram deloc iritat, însă mă deranja să fiu centrul atenției. Imaginația mea configura scenarii pentru ieșirea din decor, dar nici una nu se apropia de finalul pe care destinul mi l-a pregătit. Chelnerița îmi aduce nota de plată. Mă surprinde complet. Ținuta de lucru a fost înlocuită de o rochie de seară ușoară, albă, înflorată cu trandafiri roșii și un decolteu mult prea generos. Arunc o privirea estimativă scurtă. Ciorapi culoarea pielii, pantofi roșii cu toc înalt; mă întorc la chipul ei. Coafura tip coc aferentă serviciului fusese eliberată. Părul ei, un castaniu plăcut privirii, era prins într-o coadă lejeră și îi scotea în evidență ovalul feței. ”Frumoasă femeie” îmi spun, tocmai în momentul în care ea îmi pune nota de plată pe masă. Remarc și roșul unghiilor ei. Îmi amintesc de ea, semnul meu de carte. Începutul melancoliei îmi este brusc întrerupt de vocea sobră a chelneriței:
         - O să vină altcineva să vă ia banii. Eu mi-am terminat treaba aici. Mi-am permis să-ți comand un taxi. Te aștept afară!...
         Se întoarce și se îndreaptă spre ieșire. Este a doua femeie care-mi artă spatele în această seară. În jurul meu clientela este din ce în ce mai contrariată. Mie îmi convine de minune și zâmbesc trufaș întregului restaurant. Două femei frumoase, eu și o singurătate promițătoare dinaintea mea. Consult nota de plată și achit; de această dată fără bacșiș generos, fiindcă cea care mă servise nu era beneficiara bacșișului.
         Câte se pot întâmpla în mintea noastră. Câte gânduri ne străbat într-un timp atât de scurt. De la carminul unghiilor fostei mele iubite, la roșul trandafirilor de pe rochia chelneriței, apoi la roșul din fața ochilor mei. Abia acum percutasem la ceea ce mi-a spus chelnerița: ”Te aștept afară!”. În loc de curiozitate încep să simt o frustrare imensă. Drept cine mă ia?! Crede ea că generozitatea decolteului, picioarele și spatele zvelt și o privire neagră, certă, căutătoare și sfidătoare este suficient pentru a-și permite familiarități cu mine? O, da! Foarte probabil o să-i cer socoteală. sau poate că nu merită. Ce tâmpit sunt! Mă muncesc părea mult cu gândurile mele, însă hai să fim serioși, cine nu o face?
         Ies din restaurant. Ea mă așteaptă fumând în bătaia adierii de seară. La o adiere mai hotărâtă rochia i se lipește de fund. Nu mă pot abține să nu remarc spectacolul cărnii. Dumnezeule, ce femeie! Doar chelneriță?!  Mă cert pentru prejudecățile mele. Mă gândesc la fosta, semnul meu de carte. Îmi impun gândurilor ideea că ea este mai frumoasă decât buchetul trandafiriu din fața mea. Sincer, mereu mi-au plăcut cărțile mai mult decât florile. Războiul rozelor cu rândurile subjugate gândurilor a fost mereu un război inutil, pierdut dinainte. Simplitatea poate fi convingătoare doar genului feminin, nouă ne-au plăcut mereu provocările, luptele, adrenalina. Dintotdeauna, femeia a fost pentru mine sursa puterii interioare, una dintre motivațiile pentru a fi. Nu mi-a fost vreodată mai mult decât o muză, însă nici nu am coborât-o vreodată în infernul gândurilor. Însă revin la mine, la Roza Vânturilor - nume dobândit după bătaia rochiei în adierea vântului serii - și la așteptările ei. Știu despre mine suficient încât să nu irosesc timpul meu și nici pe cel al Rozei. Nu voi fi eu cel care-i va uda florile, nici în astă noapte, nici în viața care va urma. Mă îndrept spre taxiul care aștepta în fața restaurantului. Bunul simț mă obligă să-i spun Rozei măcar un mulțumesc.
         - Mulțumesc pentru gest domnișoară. Categoric, și pentru taxi.
         Își aruncă țigara și se apropie de mine.
         - Nu fi ipocrit! Nu am chemat taxiul pentru tine, l-am chemat pentru noi. Mergem unde dorești tu să bem ceva. Nu la tine, nu la mine. Nu este una din acele nopți, cel puțin nu acum. Își deschide ușa singură și se urcă în spate. Ușa rămâne deschisă. Aleg să mă cobor la geamul șoferului și-l rog să-mi comande un alt taxi. Șoferul este puțin surprins dar îmi face hatârul. Roza trage ușa deschisă, deschide geamul și își aprinde o țigară. Are loc un scurt dialog cu taximetristul. Acesta pornește doar pentru a muta mașina mai în fața cu câțiva metri. În cele din urma apare și taxiul meu. Deschid ușa și din el coboară fosta, semnul meu de carte. Categoric că sunt surprins. Mă privește și îmi zâmbește.
         - Deja pleci? Asta înseamnă că mergi să bei ceva. Mă bucur că te-am prins. Dacă vrei te duc eu, dacă îți este în drum, sau împărțim același taxi. Mă lași acasă și ulterior te privește...  
         - Nu sunt decis unde să mă îngrop în astă noapte. Te duc acasă și mă decid după. Te-ai întors. Înțeleg că a rămas ceva nespus. Să mergem. Vorbim în taxi...
         Îi dau taximetristului adresa ei și pornim. Taxiul Rozei pornește la rându-i pe urmele noastre. Am două nedumeriri: revenirea semnului de carte și Roza vânturilor. Normal, o iau în ordinea prezenței.
         - Ce dorești să știi? Ce mai pot face pentru tine?...
         - Dragul meu, acest tine mă deranjează puțin. Cu toate că ne-am înstrăinat, trebuie să recunosc că mi-ar fi plăcut să aud noi. Ce mai pot face pentru noi. Știu că noi este ceva primitiv acum, că ultimul an a fost unul de complezență din partea amândurora, însă... după ce am plecat din restaurant am realizat că îmi lipsești. Nu știu dacă te mai iubesc, Sentimentul este incert în mine. Dar știu că faptul că nu mai suntem, doare. Numai la asta mă gândesc de când am plecat. Mi-aș dori să nu fim definitivi, să lăsăm spațiului dintre noi o cale de comunicare. M-am întors să-ți spun că la nevoie poți să mă cauți oricând. Dacă îți va fi greu mă poți suna. Știu că îți va fi greu, pentru că te cunosc. Nu fugi de mine, eu una nu voi fugi de tine. Când va durea mai tare te voi căuta. Dovada este această revenire, Este un moment de slăbiciune, dar este unul firesc. Avem un timp al nostru în care am fost totul unul pentru celălalt. Nu-ți cer să nu ne despărțim, te rog să nu închidem trecutul. Cel puțin nu așa!...
         - Draga mea, ne-am crescut într-o sinceritate aparte. Tăcerea din această seara pentru mine a fost edificatoare. Nu regret nimic din trecutul nostru. Nu am nici o așteptare de la mâinele nostru, însă acest nostru, acum înseamnă un tu și eu printre oameni, pierduți printre ei. Foarte posibil, îmi va fi greu și mie, însă un telefon nu ne va rezolva problemele. Nu substituim sau completăm un gol din noi recidivând. Mă poți suna, însă eu nu o voi face. Știi că nu sunt un grobian, dar eu nu te mai iubesc. Îmi asum cele afirmate. Acum te doare mai tare. Știu, dar dacă te-aș minți și aș fi la fel de fragil ca tine ne-aș minți pe amândoi. Ești semnul meu de carte, eu sunt cartea răsfoită la nesfârșit. Pentru tine sunt un deja-vu fără perspective. Tu pentru mine ești dezamăgirea unui premiu nemeritat. Nu te merit, nu mă meriți. Ne-am consumat într-un prea devreme. Avem prietenia noastră înainte, avem empiricul în trecut. Motivația de a fi într-un noi, acel noi a cărui lipsă acum te doare, nu există. Real, nu pot avea garanții decât despre trecutul nostru, despre viitor?!.. îmi va vorbi timpul și faptele permise de el!
         - Ai dreptate! Am un deja-vu. Acesta este motivul tăcerii mele din ultima vreme. Dar nu același motiv m-a readus aici, în această conversație. Pentru că am ajuns și eu voi coborî, te rog doar să te gândești la cele spuse. Fiecare zi următoare mă voi muta pe altă pagină din carte. O să-mi placă recitirea în braille, pentru că nu-mi mai ești aproape. Te sărut dragul meu...
         Mă sărută pe obraz, apoi coboară. Se uită mirată la taxiul din spatele nostru.
         - Du-mă, te rog, la cafeneaua La Strada, îi spun taximetristului.
         La Strada este una din locurile mele preferate. Lume bună, educată, muzică bună care se ascultă în liniște și un barman excepțional, care nu greșește niciodată. Are o imaginație profesională încântătoare. Dacă îți dorești o beție devastatoare fără mahmureli criminale și o maximă discreție, La Strada este locul potrivit. Fiind în mijlocul săptămânii și la o oră decentă a serii, cafeneaua este aproape goală. Câțiva clienți de-ai casei își omoară timpul cu un pahar de orice în față. Caut o masă cât mai discretă și după alegerea cea mai bună mă opresc la bar.
         - Bună seara. Un bourbon dublu, un espresso dublu, o apă plată la temperatura camerei și gheață separat. Trimite-mi-le la masa din colț, te rog. Nu te grăbi. Trimite-mi și două țigări de foi, te rog. Mulțumesc...
         În drum spre masă privesc pe geam și remarc că taxiul rozei staționează în fața cafenelei. Îmi place Roza, îmi place determinarea ei, dar îmi displace modul ei de acțiune. Mă așez, îmi pun sacoul pe un fotoliu alăturat și îmi aprind o țigară. Roza intră în cafenea. Pășește ferm până la bar. Toți ochii din cafenea o țintuiesc. Adevărul este că femeia asta știe ce vrea. Domină complet spațiul din jurul ei, însă spațiul ei nu îl include și pe al meu. În semiobscuritatea cafenelei, roza este promisiunea perfecțiunii păcatului neîmplinit. Sunt prea detașat ca să-mi pese, dar nici foarte detașat din moment ce mă traversează tot soiul de remarci, în ceea ce o privește. Îi spune ceva barmanului, mă indică și vine spre masa mea. Zâmbește, într-un soi de absență controlată, educată, dar fără să mă privească. Surpriză! Roza se așează la masa din fața mea. Credeam că mă pricep la femei. Puteam paria că-și va forța norocul și se va așeza direct la masa mea. Ne privim. Tăcere. Altă tăcere, fără provocări, fără amintiri, fără promisiuni, precum în cazul tăcerii dintre mine și semnul  meu de carte. Mă sesizez cu privire la insistența cu semnul de carte și al meu. Riscă să devină o obsesie. Fosta este o mică canalie. Știe cum să mă stârnească. Sunt convins că nu-mi va fi ușor fără ea, dar nici nu s-a terminat încă. Semnul meu de carte știe cum să mă atingă, să mă citească, să mă răstălmăcească. Este una dintre puținele care știe cum să pună mâna pe mine. Of, Doamne! Ce trup, ce trăiri, ce freamăt pe ea în contopirile noastre! Nici Roza nu-i de lepădat. Acum o văd mai bine. Fumează relaxată. Stă picior peste picior, și-a lăsat capul pe spate, spatele este complet relaxat și-și mișcă într-un balans ușor piciorul de deasupra. Are niște picioare fata asta, atât de lungi și frumoase, că-mi trezește tot soiul de elucubrații. Mi-ar place să fiu un petrolist și să-i forez  adânc pântecul până-i schimb sângele cu petrolul vechi din opaițul la lumina căruia s-au iubit bunicii mei. Chiar s-au iubit bunicii mei. Nebunește. La noi în familie nu a divorțat nimeni, niciodată. Zici că tot neamul s-a născut în prizonierat. că ăștia pe unde merg se țin numai de mână, unul pe celălalt. Deh! Ce știu eu despre iubire?! Sau ce știu ei, mai bine să mă întreb?!... În decolteul rozei, cu siguranță că s-au uzat multe retine. Eu nu-i înțeleg pe voyeuri. Păi ori te bucuri și te muncești, ori nu! Stai și te uiți ca greierele la stafidă și te întrebi dacă furnica ar sta la un număr între cele două fierberi ale borcanelor cu zacuscă din bucătăria bunicii. Pfff! Iarăși am ajuns la bunicii mei. Sexul și iubirea au în comun doar pofta. Sexul cea carnală, iubirea cea afectivă. Oricum i-aș zice, tot poftă se numește.                             
         Barmanul mă smulge din gânduri. Pe tăviță are două comenzi identice. Se oprește la masa Rozei și o servește. Un dialog scurt, un schimb de amabilități, apoi în sfârșit și comanda mea. Barmanul pune tăvița pe masă, se apleacă discret spre mine și-mi spune:
         - Doamna a comandat exact ce ați comandat și dumneavoastră. M-a rugat să vă spun că vă invită la masa ei și că rândul acesta îl plătește ea.
         Barmanul se uită la mine cu un zâmbet larg și în privire îi observ povața: ”E momentul tău prostane! Nu-l rata!...”. Îi zâmbesc, îi spun să-mi lase comanda la masa mea și să nu-și facă probleme pentru existența mea; consider că mă descurc. Își cere scuze, îmi lasă comanda și pleacă la bar. În drum spre bar îi face un semn discret Rozei, cum că sunt cam defect, prin care îi dă de înțeles că acțiunea și determinarea sunt doar în fieful ei. Roza își ia bourbonul în mână, se ridică și se mută la masa mea. Își trage un fotoliu lângă mine. Mult prea aproape de mine. Se apleacă pentru a-și stinge țigara. În timp ce strivește mucul de fundul scrumierei, decolteul ei îmi revelează de ce există paradisuri fiscale: pentru ca să-ți poți permite o asemenea amantă. Sincer? Prin decolteu ei am văzut până-n insulele Cayman. Își sprijină cotul de brațul fotoliului meu, încheietura mâinii de umărul meu, iar șoapta ei îmi gâdilă urechea într-un mod neplăcut:
         - Nătăflețule domn, din ce în ce mai simpatic, tu nu te-ai născut ca să fiu eu refuzată, mai ales că nu ți-am cerut nimic. Știi cumva cum arată iadul? Nu vrei să ți-l arăt? Pentru că eu vreau!...
         Își procură o țigară din pachetul meu. Mă privește fix, ridică țigara și-mi aruncă între două zâmbete: ”Dă-mi foc!... și nu te rog!”.
         Mă gândeam plin de iritare: ”Nu ești deja aprinsă?!”. Mi-a cerut să-i dau foc, nu un focBrusc mi se face dor de semnul meu de carte!...


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu