Straniu animal este omul. Și-l simt tot mai debusolat, mai
rănit, mai incert. Există o singură diferență majoră între mine, ratatul sau
geniul și cei care mă blamează, acceptă sau admiră: timpul. Își permit judecăți
și completează din plin această neghiobie prin ipocrizia argumentelor care le
însoțesc afirmațiile. Prefer să-mi pierd timpul cu iubirea, măcar ea
construiește pentru a avea ulterior ce să erodeze. Iubirea este singurul
echilibru care nu necesită justificare. Ea face din mine un om mai bun pentru
ca tot ea să-mi determine dezumanizarea.
Iubim în multiple și diferite feluri, însă ura are o singură
față.
Iertăm inclusiv ceea ce nu ni s-a greșit, însă putem greși o
singură dată.
Am experimentat cu mult înainte ceea ce umanitatea încă se
chinuie a înțelege. Mi-am străbătut sinele, apoi ițele rațiunii, în timpul concomitent
al străbaterii lumii. Experimentând, trăindu-mă prin simțuri am înțeles că
nimic nu se poate schimba, nici în mine, nici în firescul ăstei lumi. Am complotat
cu rațiunea împotriva ființialului și am ales să exist doar la limitele
existențialului. Mă încep în fiece amurg, sfârșindu-mă în fiece răsărit. Nu-mi
doresc îngemănarea dintre ziuă și noapte, dintre lumină și întuneric, aleg
lupta dintre ele. Între alb și negru există infinite nuanțe de gri, însă
existența noastră e finită. Le ceea ce nu-mi este îndreptățit spre cunoaștere
răspund cu refuzul acceptării compromisului. Mi-e prea mult ceea ce cunosc
despre viață și semeni tocmai pentru că nu mai pot acumula și înțelege; mai grav
de atât, nu mai pot crede. Lumea aceasta este singura purtătoare de gri. Astfel
m-am înstrăinat ăstei lumi și ea de mine.
Prefer în detrimentul semenilor, umbrele lor...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu