... o vorbă-n purtată în vâltoarea vântului de seară. Degeaba
i-a prins-o Homer lui Ulise în pânzele corabiei și tot degeaba Cervantes i-a
agățat-o Donului Quijote în elicea morii, căci niciunul nu s-a dovedit demn în îmblânzirea ei. Nimănui nu-i stă în putință potolirea ăstei vâltori,
ca atare iubirea vine și se duce, păstrându-ne pe toți în capcana unei iluzii...
... o licărire rătăcită în privirea îndrăgostiților. Ea niciodată
nu ține cont de culoarea irișilor, de nuanțele lor. De aceea curcubeul rămâne
doar o punte spre rai, traversând abisul din oameni. Edenul ne este o frumoasă
poveste, atunci de ce ar fi iubirea altfel?! Ambele trebuiesc tratate ca atare;
în consecință, raiul și iubirea au în comun speranța că ambele există și că vom
avea parte de ele. Ce ne este incert, ne păstrează-n iluzie...
... o unică trăire și totuși multiple interpretări. În
fiecare limbă și dialect, iubirea se rostește altfel, însă se trăiește identic.
O rostim în toate limbile pământului, ne mistuie în constanța incandescenței. O
implorăm, o curtăm și suntem 70% apă. Ca atare, în noi nimic nu se va aprinde
vreodată pentru a ne topi în lavă. Dacă iubirea ar fi un vulcan, noi am avea
acces numai la cenușă. Suntem stăruință-n iluzia că undeva, cândva, cumva vom
arde și ne vom contopi cu ea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu