Suspendare

         Îmi plac pietrele râurilor repezi și iluzorica punte care sprijinindu-se pe ele, traversează apele promițându-mi tărâmuri și vremuri noi. Îmi plac pietrele pentru împotrivirea lor în bătaia șuvoiului; încăpățânarea lor mă inspiră. Deopotrivă, iubesc și agresivitatea râului, niciodată convins de încăpățânarea pietrelor. De foarte multe ori, în furia lui susținută de ploile din amonte, a dovedit pietrele înecându-le, dar ele și-au înghițit suferința afișând ulterior furiei râului o semeție sfidătoare la adresa cerului și apei. Mă regăsesc adeseori în orgoliul râului sau în cel al pietrelor, pentru că sunt când piatră, când vâltoarea râului. În fapt, fiecare dintre noi se poate asemui lor. Când nu sunt nici piatră, nici râu, le petrec pe toate folosindu-mă de iluzia punții sprijinită-n pietre. Las în urmă eternul lor război și fireasca lor indecizie; privind în urmă, ridicând privirea, descopăr capetele plecate preocupate de tristețea negăsirii punții. Dinapoia mea stă o realitate cuprinsă de tristețe, dinaintea mea stă o alta, ce se cere a fi descoperită...

         Când nu sunt nici piatră, nici râu, calc apăsat pe puntea suspendată dintre două realități, una certă, cealaltă momentan incertă...