Imobilitate

 

Revenirile în amintiri nu îmi fac deloc bine. În ciuda unui trecut aparent glorios, dar în fundamentalitatea lui extrem de energic și empiric, aceste întoarceri în timp îmi induc blocaje în memorie și atitudine. Totul se întâmplă independent de voința mea și mă irită cumplit. Sper să regăsesc ceva, sau aceste sincope mai degrabă reflexive decât intenționate sunt menite să reducă acea inerție a vieții în care rutina a devenit un stil de viață!? Nici un sistem filozofic nu accepta înlocuirea unui blocaj cu altul; ca atare subconștientul reacționează ca unul educat în sălbăticie, avid de aer și libertate.

Nostalgii inutile (I)

În adolescență mă îndrăgosteam rar, dar relativ ușor. Mi se întâmpla să-mi doresc avid acea frumusețe rece și naturală, să mă spăl de păcatele și durerile iubirilor precedente în albastrul acelor ierni cu care ea mă seducea. Dintotdeauna mi-au fost străine acele nevoi carnale care definesc parțial natura umană; adoram să cotrobăi în străfundurile ființei dragi, să-mi confirm acele intuiții care mă țineau prezent și viu în orice relație. În prezența ei, adeseori îmi doream să fie absentă, iar în lipsă îmi doream să o știu lângă mine, să mă chinuie cu disprețul pe care-l afișa de fiecare dată atunci când dependența îmi trăda slăbiciunile. Ciudată și deopotrivă interesantă această natură umană, această disproporționalitate între puterea interioară și nevoia de a fi dominat cumva, la orice nivel, dar dominare să fie.

Nimic concret

Ce pot să mai fac, acum, când după sute sau mii de încercări și probabil tot atâtea eșecuri mai mult sau mai puțin conștientizate, realizez că nu mă pot substitui nici unei forme de supraviețuire la care s-a adaptat umanitatea? Ceva din mine refuză insistent acea resemnare specifică omului, prin care evoluția se identifică cu canonizarea existenței, trăind mereu între limitele impuse de rigiditatea unei rațiuni educate forțat prin aderarea la felurite sisteme de valori, toate lipsite de conținut și trăire, dar sufocate de iluzii.

Probabil că ... da !

În ultimele zile am căutat să vorbesc, să mă exprim, mai puțin. Lipsa de timp fizic m-a determinat să fiu mai atent la ceea ce îndeobște ignor, nevoile mele. Mă gândesc de vreo trei zile, cu o intensitate absurd de nesemnificativă având în vedere cât de aplecat sunt spre fatalitate și ruina umană, dacă aș fi capabil să plec, să renunț la tot ce am agonisit, pentru ce am luptat în astă viață.

(X)

Nu știu de ce sunt trist în astă noapte. Înclin să cred că odată cu anonima mea intrare în astă lume am primit și o doză consistentă de tristețe; mi s-a întâmplat mult prea des să mă regăsesc în astă stare. Din fericire mă bântuie acea tristețe ușoară, care savurează liniștea nopții, în care singurele vibrații acceptate sunt cele ale afectului. Mă mistuie acea tristețe care aduce a ușoară melancolie precum o briză primăvăratică care prevestește o nouă renaștere. A câta oare!? Nu dețin nici o suferință, nimic chinuitor, doar acea tristețe caracteristică conjugării verbului ”exist” …

*

Mi-aș dori să pot da vina pe viață pentru ceea ce sunt, să-mi pot găsi scuze pentru toate eșecurile. Nu m-ar deranja grosolănia unei astfel de minciuni, cu precădere afișată dinaintea semenilor, dar mi-e teamă de modul în care s-ar putea răzbuna viața. Un coșmar teribil, în care viața își impune valorile și stilul gregar mi-ar fi fatal. Dacă vreodată se va întâmpla ca viața să-mi curgă prin vene trebuie că timpul s-a oprit total și sunt blocat atemporal în prezent, fără viitor, fără trecut, fără motivația de a fi …

*

Câte ceva din cotidian

Am un amic pe care îl suspectez de ciroză cronică la nivelul intelectului. Când vâd un bețiv nu mi-l pot închipui decât precum un ficat imens și bolnav; așa și cu amicul meu, când mă gândesc la el vâd un trup trufaș capabil de mișcări care trădează o imensă forță stăpânită, dar vai, ... Amicul meu este colosul din Rhodos decapitat! Oare cum aș putea să-i spun asta cu delicatețe!?

*

 În tinerețe eram suspect de cuminte. Modestia mea era atât de evidentă încât nu își permitea un orgoliu. Ultima revoltă a orgoliului, dobândit între timp, a fost atât de agresivă încât modestia mea zace de atunci în comă. Sincer, nici nu-mi amintesc când s-a întâmplat !

Orbul şi idealistul (I)

O insignifiantă bucățică din romanul pe care l-am început acum vreo 4 ani și care stagnează de mai bine de un an. Sper să am inspirația și timpul să-l finalizez măcar anul viitor.

Capitolul 1

Ispitirea martirului

Îl întâlnisem în parc. Stătea rezemat de bancă cu trupul perfect mulat după curbele ei. Cu capul puţin înclinat asculta copacii. Palmele uşor crispate îl ancorau de realitatea morţii. Prin lemnul cariat al băncii se scurgea spre aleea pietruită strigătul copacilor care-şi plângeau confraţii rânduiţi ca sarcofagele, umbre negre străjuind aleile. Dintre toţi care căutau liniştea numai el părea să înţeleagă limbajul plopilor. Mantaua militară roasă de molii şi fără galoane îi învelea parţial trupul firav. Bocancii scâlciaţi şi fără şiret lăsau la vedere două glezne subţiri pierdute în dezbinata dechizătură a bocancilor. Mă aşezasem lângă el. Doream să-l ascult, să-l întreb despre viaţă, să-i aud vocea. Încremenisem sub trăirile lui. Nu aveam curajul să îi adresez nici măcar un salut. Mă simţeam umil sub forţa trăirilor lui. Îi simţeam superioritatea. Extrem de rar mi se întâmplă să fiu intimidat de semeni. Liniştea lui îmi spulbera siguranţa. Eram convins că acea linişte domina zvârcolirile noastre. Cu certitudine curiozitatea mea îl deranjase mai mult decât propria-mi prezenţa, pentru că brusc, dar fără să se întoarcă spre mine, m-a întrebat:
- Ce vezi când mă priveşti?
Tăceam. Îmi căutam cu febrilitate cuvintele.
- Nu este nevoie să fii tăcut. Şi nici să faci pe înţeleptul. Răspunde te rog la întrebare! După greutatea tăcerii tale îmi pari suficient de inteligent, dar în acelaşi timp nepregătit pentru întâlnirea cu mine.