miercuri, 9 aprilie 2014

Elogiu delirului


Nu-mi mai stă în putințe tăcerea! Nu mă revolt prin ăste rânduri, e mai simplu decât pare, doar vomit. Îmi reușește la propriu și la figurat deopotrivă, căci în ultime vreme îmi este dat să mă împiedic de scriitura contemporană și vajnicii ei autori. ”Scriitorași” închipuiți și marketați de reviste și edituri lipsite de calitatea scriiturii, ”sui generis” vorbind, aruncă spre hrana contemporanului universal tot soiul de descompuși afectiv și mental, încercând din răsputeri să dea o nouă valoare literaturii. Îmi este clar că sunt genul celui care s-a blocat în clasicism și caută identificarea valorii unei capodopere contemporane prin prisma unui sistem de valori perimat și uitat în praful bibliotecilor orășenești sau personale.
Să vă fie într-un clar; cel care scrie ăste rânduri și se adresează conștiinței voastre este de departe cel mai avizat în a fi sculptat în tinda vreunei biserici, dar păcatele mele cumulate și asumate nu încropesc nici măcar zece procente din păcatele revărsate în scriitura contemporană, nu toată - ci în majoritatea ei. Nu sunt curios de defectele și desfrâul personajelor-autori, fiece om își știe păcatele și demonii și-și duce propriile bătălii, îmi repugnă minciuna și prefăcătoria celor care scriu astfel, mai ales în contextul certitudinii mele, cum că ăste personaje mint cu grosolănie specificând că ”destinele” povestirilor lor sunt chiar ei, autorii. Dragii mei, nu sunteți decât o șagă a unui puseu gazos evadat din colon!
Zău așa, distinsă cititorime, sunt un vicios și viciat sincer. Consumator înrăit de vicii (folosiți-vă imaginația, dar fără să adăugați stupefiante sau ceva altminteri cu aceleași consecințe comportamental-viscerale) mă declar un susținător al Bibliei și povețelor ei. Eu, cel care l-am transformat pe PreaÎnaltul în motivația existențială a rațiunii, cel care-i cer Divinului să coboare în preumblarea lui printre semeni, am ajuns să mă rog înspre utopica-I existență, să dea cu potopul rațiunii bunului simț peste mințile obosite care rătăcesc.
Fratele meu de specie, fii homosexual!, dar trăiește-ți visul cu discreția fericirii că ești și ai cu cine o împărtăși; rogu-te, lasă-mi decența să bată cât mai nealterată la poarta cavoului. Mai adaug că scriitura domniei tale este la fel de flască precum pudoarea dumneavoastră dinaintea nudității unei femei. Draga mea editor, scriitura ta mi-a plăcut enorm, mai aveam puțin și o înrămam în cripta sufletului, dar ție nu îți mai este îndeajuns respectul unor muritori rătăciți în metafizic; îți stă în nevoie scoborârea în troaca neajunsurilor unei făpturi care și-a desăvârșit ratarea doar respirând aerul contemporan. Țin să fiu înțeles și-ți specific că oxigenul de sub Tâmpa spală diferit rufele unei familii, dar nicidecum doliul unei neputințe. Dragul meu scriitor versat și cultivat de la nord și vest de țara marilor valori culturale, aici o numesc pe biata Franță, te-am simțit deștept nevoie mare și chiar ești; atunci viu și întreb cu vox populi neadecvat, fără a dori vreun răspuns, de ce-ți batjocorești munca rațiunii și-mi explici brucknerian despre marile tale răscruci (ne)dickensiene, rezultat al unor rutine pasionale? Nu doresc să-mi continui periplul vidanjat și spui doar că-i dau mare dreptate Cioranului, atunci când ”scriitorul pop” spuia: ”Accept să fiu ultimul om, dacă a fi om înseamnă să semeni cu ceilalți.” ...


vineri, 4 aprilie 2014

Surse și motivații (IV) ...


Umanitatea mă caută pentru a-mi reproșa teoria conform căreia neputința îi definește. Acest abandon anticipat și evident, o stare de fapt existențială, nu este pe placul celor care se spetesc într-o dinamică temeinic anarhică, dar pentru ei această dinamică este suficientă pentru a-și îmbunătăți viața. Adică, a nu te supune nici unei ordini interioare sau exterioare ființei, doar pentru că ea nu există, înseamnă că umbra ta fertilizează pământul? Am senzația unei incompatibilități între neghiobiile noastre; mai mult decât atât nici umbrele noastre nu se iubesc ...
*
Îmi este mai de îngăduință dinaintea unei apatii simple decât dinaintea acelei apatii resemnative specifică smereniei purificatoare. În biserică intrăm doar de dragul suferinței, nicidecum de dragul Divinului sau treimii Lui ...
*
Există și un sfânt căruia i-a fost refuzat intrarea în Eden. Noi îl numim Sf. Așteaptă, iar în destine el este descris ca ”întâmplare” ...
*          
Tot ce este frumos și creat de om, nu de natură, nu pot privi și admira decât cu sufletul. Privirea mi s-a distrus privindu-l pe om, văzându-l, indiferent cum, în focul creației sau demența distrugerii creației altora. Oare Dumnezeu mă vede?! ...
*
Am uitat gustul dorului. Fiind obișnuit cu amărăciunea ușor dulceagă a detașării, mi-e-n știința conștiinței că pentru a-mi fi dor de ceva sau cineva ar trebui să primesc o nouă viață, un soi de renaștere. Și cum orice naștere este o intrare inconștientă în viață, simt deja cum mă sufocă senzația deja-vu-ului ...
*
Văd, ating, doresc, gust, iubesc. Și?! ...  încă tot nu mi-am răspuns ...

joi, 3 aprilie 2014

... te-am șters din păcatele lumii înainte de a te împlini ... (III)


Cine mi-s?! Descendent nevinovat și neîntrebat din decadentul Adam mi-s împlinitorul tuturor păcatelor. Nu am ratat nici unul, dar sunt cele câteva mai aprige și de neiertat de către PreaÎnaltul pe care mi-ar fi fost în vrere a le împlini cu tine. Ți-aș fi stigmatizat în carne gustul iederei și în urma ta orice păcat ispășit izbăvea aroma ambroziei arsă-n pasiunea cărnii. Te-aș fi muncit în iadul trăirilor tale, te-aș fi descoperit ție cât să poți ierta lumii orice voință de-a te avea. Te-aș fi împlinit până-n ultima mea suflare, completând astfel prin tine geometria ăstei lumi. Fiecărui păcat i-aș fi atribuit plăcerea cărnii muncite în imaginația fiecărui Adam care mi-a pângărit gena. Prin mine, iubindu-te carnal și cu trufia unicității, preacurvia ta ar fi devenit rugă urcată spre cer! Prin tine aș fi răzbunat alungarea noastră din rai! ...  

Devenit-am ultimul dintre Adamii care te-au ratat. În altă viață pe tine Evă te voi vizita în pielea șarpelui ... 

Despre tot mai puținul din mine (III)


Sentimentul ”niciodată” îl am de fiece dată când mă opresc din mersu-mi șovăitor spre mâinele incert și mă întreb ”oare când se va termina cu toate ăste, cu gânduri, dureri și tristeți”? Căutându-mă de istoria viețuirii mele, printre cele gândite de Divinul și aprofundate de semeni,  știu că m-am întâlnit și cu fericirea. Chiar am întâlnit-o și era atât de frumoasă și plină de mine!... Dar - mereu această nepotrivire pornită din ”dar” și ”dacă” - rațiunea îmi cerea sacrificii. M-am născut incomplet și voi pleca asemeni; știu că sentimentul suficienței nu a fost conceput pentru mine. Și atunci mare durere care-mi stinge orice nevoie, dintre cele ce are viața de oferit, îmi este conștiința acestei insuficiențe care se regăsește și în anularea celor lumești. Chiar și ființialitatea mi-o întreb ”de unde și până când toate ăstea pline de nesățul durerii?”.
Aș vrea, puternic aș vrea, să fie altcineva vinovat de drumul destinului meu, însă eu sunt cel care a ales. Cel care ales să citească, să cunoască, să aibe cât mai mult și mai ales (ce neghiobie) să aibe certitudini. În astă trudă silnică am renunțat fără tăgadă la oameni frumoși care mi-ar fi păstrat vie acea aparență frumoasă a fericirii. Și acum când întâlnesc oameni frumoși - înainte de orice stârnire - mă conversez în tăcere cu umbra lor. Sunt prea plin de adevărul descoperit prin ăstul sacrificiu care cuprinde în întregul său, renunțarea la mine, dar mai niciodată la sine ...
  

miercuri, 2 aprilie 2014

Despre orbire ...


Sunt îngrijorări cărora le rezist cu tot mai multă dificultate. Umanitatea îmi devine tot mai indezirabilă și eu ei, așijderea. Omul trăiește doar pentru el și disperarea se exprimă în forme tot mai coerente. Ca să mai pot rezista dorințelor semenilor am ajuns să îmi accept ignoranța, să accept orice minciună lipsită de vina unei sinucideri. Am obosit să le spun semenilor despre ei, despre refuzul lor în ”a fi” ca și existență. Îi simt în acceptarea celor spuse și nespuse, dar nevoile îi devorează. Să accepți doza de virtualitate atât de necesară unei conviețuiri îmi este peste accepțiunea lucidității, dar tot prin ea găsesc răspunsurile la viniile care se văd, care provoacă roșeața obrazului. Am încercat în zadar să-mi lămuresc semenii că ei nu sunt mai mult decât suma faptelor și vorbirii lor. Orice falsitate este deconspirată de privire, gestică, visceralitate.
Pentru mine viața nu există decât trăindu-se. Fără tremur, febră și pasiune totul este mort, neînceput și fără perspectivă. Fără implicare suntem inerțiali și lipsiți de competențe; fără implicare suntem doar faună. Conviețuirea mă obligă să-mi mut privirea de la semeni și doar să mă prefac a-i asculta. Orice gest devine o favoare și atunci încep să mă gândesc tot mai dens la orbirea virtuală, identică virtualitate precum cea în care trăiesc și ei. Surzenia-mi este nenegociabilă ...


marți, 1 aprilie 2014

În vremea fricii (XII)


Frica ... una dintre formele existențiale ale vieții. Frica este unul din atributele umanității. Cândva eram un obișnuit al ei. Au fost momente când fiorul fricii îmi dădea o senzație de voluptate uluitoare. Până când am descoperit frica lipsită de formă sau conținut. Să fii bântuit de o frică fără motivație, fără perspectiva unei revoluții ulterioare care să-ți îmbunătățească viața. Ajunsesem în starea unei depresii induse prin senzația bântuirii. Mi se-ntâmpla frica fără suport, acea teamă a unei pierderi irevocabile și definitive a ceva sau cineva care nici măcar nu exista sau se regăsea precum un conținut al vieții. Am reușit evadarea din starea de maximă incertitudine cedând voinței lucidității. Ulterior am învățat să o controlez și să încep a trăi fără voluptatea ei. Mi-e infinit mai bine fără fiorul ei, dar mi-e sec, mi-e vid de formă și conținut. Luciditatea nu mi-a oferit și un substitut al ei și nici măcar o motivație să fiu mai apropiat de semeni. În vremea fricii trăiam în varii forme, eram unul dintre răsfățații soartei; în anturajul unei lucidității depline nu poți fi decât răsfățatul singurătății.

          Dă-mi Doamne tot ce ai gândit și ai pregătit pentru mine, iar pentru semeni mai picură din voluptatea fricii ...

Tăcerea ultimelor zile ...

 


Să trăiești condensat, constrâns de conștiința dedicată doar acelei zile în care trăiești. Să fi dăruit doar prezentului infim, să percepi ziua de mâine ca pe o incertitudine, în care orice spirit de aventură s-a pierdut undeva în trecutul tău tumultos. Paradoxal, să trăiești în prezentul acestui azi fără conștiința trecutului.
Am un răspuns pentru mine în ceea ce privește lipsa conștiinței trecutului. Trecutul aparține nimănui. Tot ce s-a realizat în miile de ani de istorie nu are importanță și relevanță pentru contemporani. Altfel, dacă trăim tot ceea ce suntem și ni se întâmplă, rău sau bun, doar datorită a ceea ce s-a creat și întâmplat în istoria universală și cea personală, iar acest fapt ne este indiferent, atunci mă întreb spre ce privim într-un mâine?! Lipsa unei dovezi palpabile că mâine ceva se va schimba în bine ne ține blocați în cotidianul supus supraviețuirii. Ori supraviețuirea nu este absolut deloc o încântătoare perspectivă asupra vieții.
Pentru orice respirație trecutul ar fi de maximă importanță. Lui îi datorăm totul; datorită a tot ceea ce am trăit , gândit, făcut și de ce nu?!... și iubit, am devenit ceea ce suntem. Nu mi-e dor de ceea ce am fost inițial, de acele vremuri în care naivitatea mă-ndemna să mă tăvălesc prin viața, mi-e dor doar de viață, chiar dacă ea presupune principialitate. Mi-ar fi mai de simplitate în existență, dacă aș recunoaște că nu mi-am instrăinat-o suficient, simplitatea. De ce îmi este de sensuri și răspunsuri, când aș putea conduce în regatul neputinței? Este suficient o doză mică de șarlatanism și oportunism, mai departe totul de vine posibil datorită celor fără simțire, gândire și plini de temeri, vanitate și lăcomie.

Singura lăcomie pe care mi-aș asuma-o ar fi devorarea vieții. Ce folos că v-am lăsat vouă această lăcomie?! ... Nu mai simt nimic, nici măcar senzația de foame sau sete ...