Da, ni se întâmplă tuturor. Întrebarea care ne macină cu
răbdarea infernului este ”de ce mi se întâmplă mie?!”. Suntem datori vieții, diformității
destinului, cu cel puțin o dragoste neîmplinită. Suportăm imposibilul alimentat
de flagelul iminentei singurătăți și ne urâm în sens invers parcursul vieții,
apologia fiind momentul intrării în lume. Blestemul mamei ne stăruie pe buze și
poate că frica de Dumnezeu ne oprește până la suprimare blestemul. Și dacă tot
am ajuns la PreaÎnaltul și NeÎntinatul, întreb și eu ca omul lovit de modestia
propriului destin care-i jertfa care mă poate salva de propria-mi nenorocire. Care-i
ruga potrivită pentru salvarea de la nefericire? Sau cea mai potrivită pentru
salvarea de la singurătate? Există vreo rugă care să parvină spulberarea
îndoielilor, care să ardă pe rugul ființial izgonirea din raiul îndrăgostiților?
Spune-mi Doamne, rogu-te, care-i secretul fericirii și nu mă lua cu cea
veșnică, că despre asta știu insuficient sau suficient încât să-mi pese prea
târziu! Sau poate dacă aș ruga-o să mă ierte (cu sau fără motiv) și să se
întoarcă la mine, poate chiar se întâmplă! Dacă m-aș ruga ei să ne acorde încă
o șansă și o primim, rămân doar în afara edictului care privește ordinea divină
a rugilor; la nivel teoretic îmi păstrez nealterate limitele înțelepciunii, practic
amân agonia...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu