Atrofierea spiritului românesc (I)

Motto: ”... În sine, orice idee este neutră, sau ar ţrebui să fie; dar omul o însufleţeşte, proiectîndu-şi în ea flacăra şi nebunia; impură, preschimbată în credinţă, ea se inserează în timp, capătă chip de eveniment : are loc astfel trecerea de la logică la epilepsie ... Aşa se nasc ideologiile, doctrinele, şi farsele însîngerate ...”

Asist, fără a fi în vreun fel impresionat, la ceea ce se întâmplă în ultima vreme pe scena plaiului mioritic, aceeași scenă din care s-au născut spre răbufnire niscavai răzvrătiți precum Manole (meșterul), Porumbescu, Eminescu, Eliade, Brâncuși, Enescu, Cioran, Caragiale, Noica sau Steinhardt (Nicolae, cel necertat cu fericirea). Sunt un obișnuit al lipsei de reacție, ca atare arareori îmi permit aceste defulări scriptice, care se doresc doar simple avertismente. Însă ... simt că tot ceea ce se toarnă cu forța foamei și chiar lăcomiei unor jurnaliști (de prin zona Ardealului și din capitală) și a liderilor partidelor politice (tot mai puțin credibili), se vrea o rupere din rădăcina mult prea vie a neamului ăsta, neam din care cu toții facem parte. Această feroce nevoie de dezrădăcinare a mea și a voastră, mai bine zis a noastră, se realizează într-o manieră absolut haotică dar și nevrotică, un soi de entropie ce se vrea a fi ireversibilă. Lipsa de maniere în presupusa lor inteligență și tehnica manipulării îi trădează, însă convulsiile lor ”creatoare” le descompune masca ascunsă a sclaviei banului și fricii, arătând-o.

Nu trebuie nimic mai mult decât puțină atenție. Europa se zvârcolește, lumea se zvărcolește și România noastră, pare o soluție mai mult decât de avarie pentru situația actuală. Avem încă resursele, asta înseamnă că avem încă puterea de a rezista, de a fi independenți, o independență care deranjează. Normal că suntem tributari istoriei și jocurilor de putere desfășurate de-a lungul ei, dar tot istoria – este adevărat că mai mult cea nescrisă pentru școlile noastre, școlile unde am învățat – ne spune despre cei care n-au plecat capul, n-au cedat fricii și nu și-au deschis buzunarele pentru propria neîndestulare.

”În sine, orice idee este neutră, sau ar trebui să fie; dar omul o însufleţeşte, proiectîndu-şi în ea flacăra şi nebunia; impură, preschimbată în credinţă, ea se inserează în timp, capătă chip de eveniment : are loc astfel trecerea de la logică la epilepsie... Aşa se nasc ideologiile, doctrinele, şi farsele însîngerate.” E. Cioran – ”Tratat de descompunere/ Genealogia fanatismului”. Și câtă dreptate are Cioran! Asistăm acum cu toții la mascarada numită lupta pentru putere, asta în perspectiva alegerilor prezidențiale. O tâmpenie maximă, pentru că atribuțiile instiuției prezidențiale sunt limitate prin Constituție care ar trebui să fie sfântă. Numai că ea nu este! Motivul? Traian Băsescu. Acestui personaj, căruia românii i-au atribuit prin vot titlul și onoarea de a a fi Președinte al României, personaj întors pe toate părțile de mass-media și adversarii politici, i se datorează o parte din degringolada în care ne aflăm. Categoric că orice acțiune naște și reacțiune și astfel ne-am procopsit cu alte personaje demne de disprețul istoriei contemporane: premierul Victor Ponta, candidatul fără motivație și celeritate a minții, împingătorul spre ruină a PNL – Crin Antonescu, neprihănitul duios care se visează milionarul prezidențiabil, gelos nevoie mare pe milionarul nedovedit/vicepremierul necoruptibil Liviu Dragnea – Cătălin Predoiu, spectrul luminos al prostimii nealtoite și vajnicul reprezentant al autismului autohton – Dan Diaconescu, extremistul liber consimțit al senilității – Corneliu Vadim Tudor, perdantul cu diplomă în diplomație – Mircea Geoană, primarul sas slugă la dârloaga valonă – Klaus Johannis, suverani și regi ai etniei romme propășiți pe meleaguri neaurifere (însă în apropierea lor), viitorii ambasadori ai florinilor de aur șamd. Chiar nu-mi doresc a continua lista!

Revin la mascarada cu epopeea țigănească a marinarului Mircea, un Ulise ridicol de conjunctură. Nu doresc să intru în amănunte dar vă ofer ceva idei de scenariu și vă întreb: este posibil ca Traian Băsescu să fi regizat acest spectacol? Există posibilitatea ca Traian Băsescu să-și fi sacrificat fratele (temporar se subînțelege) pentru a-și recâștiga capitalul de simpatie al electoratului, victimizând? În scenariul unui serial american de succes, ”The Boss”, primarul Chicagoului își sacrifică propria fiică pentru a se salva de la înecul politic. Băsescu știe să plângă în fața camerelor! Nu se teme oare președintele momentului istoric actual de ceea ce va urma după ieșirea lui de pe scena politică? Povestea aceasta este cunoscută de serviciile autohtone, toate serviciile, încă din 2011. Pai dacă știa nenea Maior, suveranul SRI, nu este clar că știa și premierul Ponta, sau fostul premier Boc? De ce au tăcut Ponta sau Boc? La ce le folosește această tăcere? Băsescu nu mai poate candida, dar poate conta încă foarte mult și atunci?! Ponta păstra această informație să dețină reversul monedei în cazul morții procurorului Panait, să aibă ceva greu la schimb? Boc are pe conștiință, dacă mai are așa ceva, modificarea din pix sau creion al PIB-ului prezentat în 2009 FMI-ului pentru a justifica împrumutul de 20 de miliarde de euro, bani a căror destinație nu o cunoaștem nici astăzi – mă rog nu toată, ci majoritatea ei, aproximativ 13 miliarde euro. Credeți-mă că se pot încropi zeci de scenarii vis-a-vis de povestea aceasta, dar le las în seama televiziunilor naționale, în speță România TV și Antena 3, două televiziuni pe care eu mi le-am scos din grilă.

Insist! ... Dacă despre mica țiganiadă (care între noi fie vorba, i-ar face invidioși până și pe Eliade și grupul rock Pheonix) știa Maior, atunci garantat știa și arhanghelul de la SIE, Teodor Meleșcanu. Deci știa și CIA și pe lângă ei, încă vreo câteva servicii periculoase de genul FSB sau MOSAD. Păi între și eu ca duiosul Predoiu, americanii ce-au păzit? Dar rușii? UE? Întrebări la care nu aștept un răspuns în următorii 20 de ani, că este la modă. Degeaba se dau de ceasul morții Cristoiu (Ion), Popescu (CT), Nistorescu (Cornel), Stănescu (Sorin Roșca) să mă lumineze că pe mine nu mă convinge nici unul dintre ei ...

În curând va urma partea a doua a acestui material, în care voi analiza disperarea Uniunii Europene, a rușilor, a britanicilor, a nemților și a americanilor pentru virtualele candidaturi la președenția României. Pot să vă spun încă de pe acum că nu au de unde alege și de aici și disperarea lor. Motivele le voi dezvălui atunci. Și tot în al doilea material voi vorbi, căci m-am săturat a tace, despre jurnalismul provincial de Ardeal și îndoielnica lui sinceritate, mai precis îndoilenica sinceritate a jurnaliștilor ardeleni care au pretenția că practică această meserie. Voi încerca să demonstrez lipsa lor de inteligență și motivație în a-l dedubla pe Machiavelii sau Faust.

Tăcere ...

Motto: ”... Îmi cad foarte bine

tăcerile semenilor. ...”

Îmi cad foarte bine tăcerile semenilor. Știu că în spatele lor se află o cumsecădenie amorfă, izvorâtă din temerile incertitudinilor în ceea ce mă privește. Pentru voi, citindu-mă, lumea pare complicată dincolo de monitoare; în fapt totul este de o simplitate dezarmantă. Lipsit de constrângerile unei conviețuiri comune, mi-am permis libertatea cuvintelor și astfel și cea sufletului. Adeseori, atunci când luciditatea nu ucide ceea ce a mai rămas ca pasiune și trăire în mine, ceea ce vă împărtășesc sunt învățăturile mai vechi sau mai noi, rezultat al sincopelor existențiale din cotidian. Nopțile mele sunt tot mai rare, dar sunt tot mai aproape de perfectul descompus în trăiri aparte.

Am început o nouă proză ”În afara și înăuntrul orașului”. Când scriu, dacă-mi aparțin exclusiv, nici un text sau defulare scriptică (numiți-o cum vreți) nu se produce în mai mult de 15 minute (depinde și de numărul de caractere/semne). Ideile sunt clare, frazele au coerența lor înnăscută în sângele alert; totul se reduce apoi la editare și corectura de rigoare. Am primit multe mesaje în privat legate de continuarea prozei. Ea va veni, dar doresc să înțelegeți că acea continuare va veni în funcție de cum se așează cuvintele în mine. Nimic din ceea ce se concepe sau creează din obligație nu are rezistența împotriva superficialității și a prejudecăților lipsite de valoare. Oricum sunt de foarte multă vreme (poate prea multă) deasupra orgoliilor lumii literare, care trebuie să recunosc, are de toate, dar din ce în ce mai puțină valoare. Spun public, cu toată modestia de care mi-s capabil, o modestie adeseori interpretată taman invers, că toate textele/scriptele mele vor veni atunci când este momentul lor.

Revin la tăcere, a voastră, a mea, a celor care iubesc sau sunt iubiți, a celor cuprinși de tristețe sau singurătate, dar mai ales a celor care-i înțeleg și apreciază adevărata valoare. Voi aprecia întotdeauna discreția celor mă urmăresc în înțelepciunea tăcerilor lor, care simt și trăiesc în apropierea trăirilor mele. Fiți convinși că destinele noastre se vor întâlni atunci când îi este de trebuință karmei. Sunt și destine care au ales, impus sau nu (este mai puțin important), altă liniaritate cosmică; am certitudinea că ne vom mai întâlni și măcar de dorul nostalgiei, vom zâmbi măcar o singură dată împreună ...

Până va fi cum îi trebuie vieții să fie, vă conjur ca și pe mine, la răbdare, tăcere, liniști și bucuria fiecărui răsărit ori apus. Bucurați-vă de considerația mea, de care aveți parte necondiționat. Cât despre iubire, ea este o raritate, astfel încât nu-mi permit irosirea ei. Reverență vouă ...  

În afara și înăuntrul orașului (I)

 

Motto: ”... destinul se juca cu creionul, desenând la întâmplare traiectorii; pe una dintre ele era scris numele lui ...”

Trăiește într-un oraș mult prea plin, mult prea agitat. Străzile nu se golesc nici în toiul nopților reci; pe oriunde l-ar purta pașii în noapte, sigur va întâlni trupuri chircite în răcoarea nopții, trupuri care se caută de eliberarea unei poveri imense. Toți suportă travaliul nedumeririi sinelui, îi diferențiază doar puterea conștiinței. În această dezolare comună este aproape imposibil să găsești un refugiu.  

În zilele toride răcoarea devine un lux pe care și-l permit doar bogații orașului; bogații sunt aceia care dispun de timpul lor cum vor, care-și permit irosirea timpului la umbra plopilor de pe marginea unei alei din parc sau răcorirea cu paharul ticsit cu gheața în cuburi, condensul de pe una dintre mesele cafenelelor asediate de bârfitori-pierde-vară profesioniști. Evadarea din cotidian presupune și excursii printre cei bogați, excursii extrem de costisitoare pentru conștiința dezaprobatoare. În astfel de momente trebuie să-i ofere un sens existențial prezenței lui acolo, să găsească vină rafalei de vânt inexistente care l-a adus în postura locatarului ocazional.

Se amestecă printre semenii răsfățați ai refugiului și se ferește abil de agitația rostirii lor, rostiri fără noimă însă agresive-n decibeli. Surdului, astă lume pestriță îi pare un  soi de ghid al emoțiilor umane, un preambul repetitiv al universului mărunt la care el (surdul) aspiră. Pentru mesenii de soi, surdul este inexistent, iar insistența lui de a le citi cuvintele de pe buze este singura constrângere la care le este supusă respirația dintre cuvinte. Avântul lor lingvistic îi provoacă amețeli surdului obligându-l să improvizeze frazele, folosindu-se de intuiție.

În afara refugiului ocazional, viața își vede impasibilă de continuitatea ei, topindu-se în asfaltul încins. La marginea orașului, în zona industrială, doar vechile furnale refuză din cauza decesului economic să formeze nori pe cerul senin. În mijlocul orașului, în centrul vechi, sincronizările sunt forțate de împerecherea nepotrivită a caracterelor. În afara surdului, nimeni nu observă falsul grosolan la care s-a dedat omul. Surdul frecventează refugiile orașului din nevoia enormă de a-și finaliza teoria despre umanitate. Memorează totul, apoi ajuns acasă trasează traiectoriile pe care s-au lansat inițial toți acei necunoscuți, ajunși acum (doar în imaginația lui) amicii lui de pahar. Aceste traiectorii devin vectori în jurnalul lui; săgețile se intersectează, mai mereu în aceleași locuri și la aceleași ore ale amiezii.

În fiecare noapte, în timpul în care scrie face pauze dese, pauze în care-și reașează prietenii și rescrie traiectoriile. Geometria destinelor devine incertă și sfidătoare la adresa logicii matematice care, crede el, le trasează existența. De foarte mulți ani își propusese să schimbe tăcerea lui cu gesturile limbajului surdo-muților, să-ncerce chiar să le vorbească amicilor lui, dar nu avea suficient curaj. De fiecare dată îl oprea teama unei umilințe intuite și previzibile. Era obișnuit și cu astfel de reacții, primele barbarii de acest soi fiind comise de colegii lui de școală; în amintirile lui, aceste evenimente erau trecute la capitolul ”pregătire pentru viață, întărirea imunității vis-a-vis de micimea semenilor”.

Se trezi foarte de dimineața, pentru că în noaptea precedentă nu s-a mai dedat scrisului. A fost prizonierul gândurilor și ideea unei conversații îl tenta din ce în ce mai mult. Înainte de a adormi își promisese că azi va iniția primul contact uman după zecii ani de tăcere. Era mai proaspăt decât în ultima vreme și totul se datora imaginației; se vedea centrul atenției și toate privirile îndreptate spre el aduceau cu sine compasiune și automat și înțelegere. Normal că exista și teama unui eșec, dar această idee îl măcina mult prea puțin pentru a-l opri să-și ducă la capăt promisiunea. Zâmbea. Se îndreptă spre baie pentru siesta zilnică și ceva mai mult decât atât, pentru că azi reintra înauntrul civilizației, se conecta la rutina zilelor toride a celorlalți. Într-adevăr, viața lui avea să se schimbe, doar că el nu știa cum. Încă nu era pregătit pentru traiectoria lui, însă destinul se juca cu creionul, desenând la întâmplare traiectorii; pe una dintre ele era scris numele lui ...    

Antagonie

Motto: ”... destinul mi-e scris

într-o carte,

vândută pe gratis în piață ...”

Mă caut de soare în noapte

și luna-o agăț în vătrai,

nu-i nimeni să-mi spună prin șoapte

”te duc pe o culme de rai!” ...

Mă caut de rai în infernul

iertării ce strig să mi-o dai,

bătaia se stinge în sternul

strivit sub copite de cai ...  

Îmi caut norocu-n copite

zvârlite-n sălbatic-nebun

și ruguri se-aprind pe morminte

sunt cale lactee în carne de tun ...

Mă caut de pace-n cazarmă

și-ți scriu o scrisoare de-amor,

cuvintele-s singura armă

ucisă-i trăirea de dor ...

Mă caut de tine în mine

damnat între trist și senil,

golit sunt de tot și de sine,

conștiința îmi cere azil ...

Mă caut de moarte în viață,

destinul mi-e scris într-o carte

vândută pe gratis în piață,

”Mă caut de viață în moarte”! ...

Mi-s lipsă ...

Motto: ”... mi-s lipsă în toate, glorie, păcat și pasiune; nici în nevoia lor nu mă găsesc ...”

Sunt om și astfel am parte de toate, inclusiv de uitare. Recitesc istoria în variile ei forme și opțiuni scriptice, funcție de interesele politice ale vremurilor. Practic învăț istoria, mă adaptez noilor rădăcini. Vergilius, la timpul lui (sec I î.Hr.), concepe și scrie la comanda împăratului roman Augustus celebra epopee în versuri, ”Eneida”, pentru a glorifica Roma și a stabili reperele înființării imperiului roman. Prea multă trudă pentru o glorie efemeră!

Tragedia unei existențe, atemporală fiind, are legătură doar cu individualismul celui care trăiește drama. Personajul, erou fără voie, se autodefinește prin trăirile fiecărui moment care-i prisosește ființial. Măreția tragediei este conectată doar la brutalitatea finalului, mai deloc de cauza luptei individului. Oamenii au nevoie de drame pentru a-și putea putea poziționa, și astfel evalua, propria lor dramă. Neputințele nu au măsură ci doar prelungesc agonia. Eroii nu vor avea parte niciodată de ridicol, nu au nevoie de scuze din partea istoriei și semenilor pentru a-și justifica gesturile, eroii au parte doar de mistificarea pe care nici măcar nu și-au dorit-o; majoritatea au avut ca sursă a acțiunilor, fanatismul.  Mă-ndoiesc că Isus și-a dorit sfârșitul de care a avut parte, dar conform scriptelor și dogmelor creștine, El s-a resemnat. În cazul Fiului, fanatismul nu-și are locul, dar poate fi confundat foarte ușor cu credința severă care l-a determinat în ființialitate.

În mine nu am aflat nevoia de glorie. Tributar viciilor, cu aceeași voie solubilă a mistificării, m-am aplecat majoritar asupra păcatelor. Odată cu ele s-a stins și pasiunea. Mi-a rămas doar scrisul, o pedeapsă infinit mai mică decât a Lui. Exprimarea mea nu suportă consecințe printre semeni; pot scrie fără teama unui final brutal, fără prăvălirea în abisul ăstei lumi ...  

Trăiesc în paradisul umbrelor

Motto: ”... mi-e dor de tot ce nu am fost și tot ce nu s-a împlinit ...”

Candoarea singurătățurilor mele își trage seva din exilul impus proscrisului care devenit-am. Damnatul își acceptă soarta sperând într-o iertare atemporală, însă eu proscrisul, am șters toate ipotezele iertării. Sublimul unei melancolii este o concesie divină, un preambul al iertării, în mine însă se deschid tenebre ființiale și-n ceasul zorilor nedormiți, picurii de rouă îmi iluzionează preludiul amorului cu tine. Viciul iubirii de la tine l-am căpătat și datorită împlinirii lui ajuns-am proscris. Parcurg un drum al întâmplării și-n marginile sale am așezat toate tainele tăcerilor mele. Tainele se prefac în umbre și-ți poartă vie amintirea. Umbrele au forma ta trupească și mă-ngrijesc în întâmplare. Mi-e dor de infinitul aflat în tine, de paradisul promis, însă mă tem de umbrele ce-l păzesc de mine, de nevoia proscrisului de-a fi primit în iertare. Umbrele primesc chipul tău și sângele meu primește sărutul Julietei ...

Renunțare

Motto: ”... devenit-am rană în pasiunea care se zbate-n viu dinaintea iminentei nostalgii ...”

”S-a terminat!”. Astă rostire va trezi în orice suflet o revoltă asupra destinului. Saturația ce răzbate din rostire, neputința de a continua cu durerea-n carne va trezi o cumplită împotrivire care-și află rădăcinile în disperarea celui abandonat. Dezechilibrul și compromisul devin singura alternativă a momentului. Nu este loc pentru cuget și luciditate; devenit-am rană în pasiunea care se zbate-n viu dinaintea iminentei nostalgii. Ruga sofisticată aducătoare unei noi șanse ne include în arta exercițiului umilinței. În fapt, totul se reduce la capriciile orgoliului, căci nu merităm nimic din ceea ce nu am reușit a păstra. Sclavi ai rutinei, cerșim iertare în măsura cerșirii unei clipe de viață când ne aflăm în preajma sfârșitului. Dacă totul s-ar reduce la lupta unei redobândiri a drepturilor amoroase ar fi simplu și fără îndoiala unei izbânzi, însă adevărul stă doar în rostirea călăului care s-a sprijinit în ghilotina despărțirii.

Prefer tăcerea în toate formele ei, atât în forma acceptului tacit cât și-n forma abandonului. Din nefericire nimeni nu a fost convins de tăcerea unei iubiri nedeclarate ...