În loc de bun rămas

 

Se-ntâmplă orișicărui chip

să prindă false fețe în iubire,

o promisiune scrisă pe nisip

justificare valului menire;

într-un târziu când voi pleca de acasă,

voi lua cu mine tot ce-i amintire,

îmi sorb cognacul de pe masă,

descânt pe gând de pângărire.

De mâine doruri noi m-așteaptă

și aripi negre îmi vor crește-n carne,

îndepărtat de judecata dreaptă,

înstrăinat de-ale iubirii toane;

îmi voi permite-o ultimă țigară

și un pahar vorbit cu Dumnezeu,

ce-a fost în mine viu, să piară,

cum te-am iubit să știu doar eu.

Se-ntâmplă orișicărui chip

să își aleagă falsul lui cioplit,

cât tac și plâng sau râd și țip,

îmi pot ierta că te-am iubit...

Războiul rugilor

 

         Da, ni se întâmplă tuturor. Întrebarea care ne macină cu răbdarea infernului este ”de ce mi se întâmplă mie?!”. Suntem datori vieții, diformității destinului, cu cel puțin o dragoste neîmplinită. Suportăm imposibilul alimentat de flagelul iminentei singurătăți și ne urâm în sens invers parcursul vieții, apologia fiind momentul intrării în lume. Blestemul mamei ne stăruie pe buze și poate că frica de Dumnezeu ne oprește până la suprimare blestemul. Și dacă tot am ajuns la PreaÎnaltul și NeÎntinatul, întreb și eu ca omul lovit de modestia propriului destin care-i jertfa care mă poate salva de propria-mi nenorocire. Care-i ruga potrivită pentru salvarea de la nefericire? Sau cea mai potrivită pentru salvarea de la singurătate? Există vreo rugă care să parvină spulberarea îndoielilor, care să ardă pe rugul ființial izgonirea din raiul îndrăgostiților? Spune-mi Doamne, rogu-te, care-i secretul fericirii și nu mă lua cu cea veșnică, că despre asta știu insuficient sau suficient încât să-mi pese prea târziu! Sau poate dacă aș ruga-o să mă ierte (cu sau fără motiv) și să se întoarcă la mine, poate chiar se întâmplă! Dacă m-aș ruga ei să ne acorde încă o șansă și o primim, rămân doar în afara edictului care privește ordinea divină a rugilor; la nivel teoretic îmi păstrez nealterate limitele înțelepciunii, practic amân agonia...     

Poveste

 

         Ca orice poveste am început cu un ”a fost odată...”! Clandestinul relației noastre ne-a ferit de ura lumii, de puterea neînțelegerii ei. Cel mai mult din anonimat mi-a plăcut ideea falsă a unicității, însă îmi recunosc că doar astfel a fost cu putință trecerea anilor peste noi. Deconspirarea noastră ne-ar fi adus iminența unei renunțări cumplite, mult prea violente pentru niște suflete păgubite de perechea lor. Acum când scriu despre ce mi-a rămas, despre ce mai sunt, fără apăsarea unui incert viitor apropiat, nu mă caut de cuvinte; sunt mai aproape de căutarea unei trăiri similare oricărui trecut care nu te conține. Mă ajută bluesul. Potrivindu-mă printre gânduri, din ele răsar răspunsuri la întrebări nespuse. Știi care este cea mai nefericită și neinspirată glumă despre viața, după iubire? Finalurile fericite, happy-end-urile! Am fost anonimi, însă nu am făcut excepție: povestea noastră și-a procurat un final fără nici o relevanță...

Îmbrățișare...

Îmbrățișarea mării sau nopții mi-e totuna.

Motivul banal, dispariția mea

ca ascundere dinaintea căutăturii lumii,

mă face egalul nopții și al mării.

Luna mă poate privi prin ochii sufletului tău.

Chemarea mea un semn cunoscut

doar stelelor și păsărilor nopții;

în infinita întindere a mării întunericului,

Lacteea își face cărare precum

un presupus Moise

preocupat de  dezrobirea îndrăgostiților.

Despre iubire ne poate spune

doar Dumnezeul ascuns în oftatul sufletelor noastre.

Îmbrățișarea ne poate fi împărtășită de

amurguri sau răsărituri,

vântul deșertului

și câte și mai câte,

uitate de Dumnezeu în pridvorul lumii.

Despre noi?! Tot mai puține,

tot mai aproape de nimic,

de întuneric.

Spune-mi despre mine sau

ce am uitat despre tine și noi!

Apoi îmbrățișează-mă cu marea!

Și cu noaptea! Sau cu Lacteea!

Mi-e totuna!...

Și dacă...

... din pasiune pentru mine,

te-ai rezema de un prezent steril,

ne-am fi pădure fără compasiune,

sau frunze arse într-un vânt viril;

... am fi aromele florale,

am ști iubi lipsiți de focul viu,

îmbrățișarea nu mai poate doare

și florile ne-ar crește în pustiu.

... suntem fructele iubirii,

de păsări și de beznă ne-am feri,

îmbrățișați în toamna amăgirii,

vom fi desertul celor ce vor fi!...

Mâna ta ținea de mână ploaia...

... și așa te-am păstrat în a mea poveste;

se făcea că mă iubeai

cu melancolia ploilor de vară.

Eram ultimul sosit la târgul plăcerilor tale,

iar eu, prea timid. prea șters în mulțimea nebună

te-am simțit căutându-mă.

M-ai ales pe mine, cel mai vinovat dintre cei nevinovați

și poate,

ce mai nepângărit dintre pângăriți.

Mâna mea ținea de mână întunericul...

... și la fel a fost când m-ai alungat.

Te iubeam cu sinceritatea și nervozitatea

acelei umbrei nedefinite,

care urmărind-te,

a părăsit anonimatul prefect al mulțimii nebune.

Mâna mea este mult mai puternică decât a ta,

însă cel care a pierdut am fost eu.

Cutându-ți buzele, ținându-mă de noapte,

am primit gustul ploilor de vară.

Mâna ta ținea de mână ploaia,

mâna mea ține de mână

o nestăvilită melancolie...

Orbul drăgostelii

Dragostea-i oarbă! Câinii rațiunii îmi mușcă din gleznă,

și-n timpul cel mort îmi reciți despre tine.

Te-aș urma chiar și-n lumea din beznă,

dar o teamă se șchioapă prin mine!

Cum spuneam, dragostea-i oarbă! Și macii crescuți

ne suportă, corvoadă în roșul din sânge!

Pentru ei, curios, noi străinii din beznă-apăruți,

reușim, ce-i lumesc pentru ei, a constrânge!

Și ce-i dacă dragostea-i oarbă?! Și ce-i dacă nimeni nu crede,

că suntem din lut, apă vie și drag?!

Suntem orbii care văd ce ochiul nu vede

și care-n moarte am ars al vieții prag!...