Trăiesc în paradisul umbrelor

Motto: ”... mi-e dor de tot ce nu am fost și tot ce nu s-a împlinit ...”

Candoarea singurătățurilor mele își trage seva din exilul impus proscrisului care devenit-am. Damnatul își acceptă soarta sperând într-o iertare atemporală, însă eu proscrisul, am șters toate ipotezele iertării. Sublimul unei melancolii este o concesie divină, un preambul al iertării, în mine însă se deschid tenebre ființiale și-n ceasul zorilor nedormiți, picurii de rouă îmi iluzionează preludiul amorului cu tine. Viciul iubirii de la tine l-am căpătat și datorită împlinirii lui ajuns-am proscris. Parcurg un drum al întâmplării și-n marginile sale am așezat toate tainele tăcerilor mele. Tainele se prefac în umbre și-ți poartă vie amintirea. Umbrele au forma ta trupească și mă-ngrijesc în întâmplare. Mi-e dor de infinitul aflat în tine, de paradisul promis, însă mă tem de umbrele ce-l păzesc de mine, de nevoia proscrisului de-a fi primit în iertare. Umbrele primesc chipul tău și sângele meu primește sărutul Julietei ...

Renunțare

Motto: ”... devenit-am rană în pasiunea care se zbate-n viu dinaintea iminentei nostalgii ...”

”S-a terminat!”. Astă rostire va trezi în orice suflet o revoltă asupra destinului. Saturația ce răzbate din rostire, neputința de a continua cu durerea-n carne va trezi o cumplită împotrivire care-și află rădăcinile în disperarea celui abandonat. Dezechilibrul și compromisul devin singura alternativă a momentului. Nu este loc pentru cuget și luciditate; devenit-am rană în pasiunea care se zbate-n viu dinaintea iminentei nostalgii. Ruga sofisticată aducătoare unei noi șanse ne include în arta exercițiului umilinței. În fapt, totul se reduce la capriciile orgoliului, căci nu merităm nimic din ceea ce nu am reușit a păstra. Sclavi ai rutinei, cerșim iertare în măsura cerșirii unei clipe de viață când ne aflăm în preajma sfârșitului. Dacă totul s-ar reduce la lupta unei redobândiri a drepturilor amoroase ar fi simplu și fără îndoiala unei izbânzi, însă adevărul stă doar în rostirea călăului care s-a sprijinit în ghilotina despărțirii.

Prefer tăcerea în toate formele ei, atât în forma acceptului tacit cât și-n forma abandonului. Din nefericire nimeni nu a fost convins de tăcerea unei iubiri nedeclarate ...

Altruismul unui cunoscător într-ale iubirii

Motto: ”... Unica dezertare față 

de sine, acceptată, este acea care suportă motivația iubirii ...”

Unica dezertare față de sine, acceptată, este acea care suportă motivația iubirii. Se trăiește dincolo de orice, tocmai pentru că nu există limite. Locuitor al tărâmului numit iubire, îmi sunt străine dincolo de orice închipuire, mâhnirea, durerea, tristețea. Excesul de zâmbete înfrumusețează ființa, înnobilând ridicolul nesesizat. Singurul timp existent este prezentul; el se descompune în beatitudini multiple, în incandescența fiecărui sărut, în febra nerăbdărilor. Există un singur neajuns, acela de a nu fi în permanență lângă ceea ce iubim. Voluptatea promițătoare a unui viitor comun, lipsit de negurile unui infinit posibil, m-a învățat despre libertate, despre păstrarea gândului frumos, despre priceperea în aducerea spre împlinire a celor care mă fericesc. Nu este simplu să ajungi în acel tărâm, precum nu este deloc accesibilă calea păstrării tărâmului. Orice semn al lucidității aduce cu sine umbra unei mari agonii, ce stă la pânda ființei. Aviditatea și dependența față de ceea ce iubim completează firesc orice scăpare vidată a sufletului. Astfel arată absolutul, iar căderii din el nu-i rezistă nimeni; singura supraviețuire posibilă stă în completul unui delir. Iubirea este altruismul indezirabil specific celor asemeni mie, dar la fel este și delirul. Ca să poți afirma despre viață trebuie să umbli pe ambele tărâmuri. Nefericirea reală este ca ambele tărâmuri ne sunt accesibile doar pentru un singur timp, din vremea numită viață ...    

Inutilitatea unei compasiuni

Motto: ”... din nefericire cunosc mult prea bine tristețea; ea-mi este soră încă din adolescență ...”

          Trăiesc într-o lume, într-un timp care pentru mine și-a irosit inutil toate misterele. Oamenii au atins stadiul unei descompuneri atroce, sunt mai fiare decât fiarele pădurii; din păcate gândurile și acțiunile lor sunt lipsite de miză. Pentru mine ar fi o miză dacă semenii m-ar mai putea întrista, dar imunitatea-mi este atât de adâncă încât surprizele vieții nu le mai regăsesc nici măcar în ideea sau tresărirea unui miracol. Poate că blestemul meu se regăsește în a-mi iubi semenii, a-i iubi pe oameni mai presus de orice lipsa de raționament, de orice argumentație logică. Dar nu acesta este secretul păstrării viului acestui sentiment, tocmai lipsa lucidității care i-ar găsi acuze, care ar condamna-o la moarte? A-ți depăși condiția pornește de la evadarea din ipostaza victimei, căci fost-am creați tocmai pentru a victimiza, pentru a ne oferi total și apoi a căuta răzbunarea pe sinele înfrânt. Să ne definim ca și creație și să ne uităm în afara autocompasiunii, dramei și rătăcirii în Dumnezeul doar al celor oropsiți, ne-ar elibera ființa de jugul dorințelor care dezumanizează. Când am fost trist din cauza lumii nu cunoșteam iertarea și nici putința de a face ceva pentru semenii; acum ele-mi sunt la îndemână și orice gest sau gând al meu este sincer, lipsit de orice provocare. Sunt prizonierul lucidității izvorâte din rațiunile iubirii necondiționate.

           Ciudat paradox îmi sunt, dar fac parte din mișcarea vieții și din paradoxul ei m-am extras și eu ...

Despre păcatul iubirii (V)

Motto: ”... sunt doar un lut prea-nsuflețit ...”

Îmi doresc enormitatea unei statornicii, cu tot cu platitudinea ce poate răzbi prin ea. Îmi doresc să zac în orice ignoranță izvorâtă din trăirea unei iubiri. Tot timpul pe care-l consum în căutarea beatitudinii mă sărăcește ființial. Extazul, ca fruct oprit, mă sperie pentru că-mi apare precum o simplă dovadă a unui dar divin. Sunt miracole care-mi doresc să nu se fi întâmplat vreodată, căci prin ele orice răstălmăcire a lucidității mele s-a frânt. În putere-mi stă orice combate grotescul, dar și orice face posibil frumosul și viața. Unde greșit-am și când, de nu-mi găsesc locul între măruntele fericiri care-i îmbucură pe semeni? Când renunțat-am la orgiile sufletești prin care iubeam minunata creație numită om?! Păcatele mi-au stârnit fierea și cu veninul ei hrănitu-mi-am de atunci luciditatea. Dar oare, nu prin păcate mi-am împlinit uitatele iubiri? Îmi păstrez într-un vid inima și-n lipsa ei mă netrăiesc într-un univers meteoric plin de nostalgii. Acum nu mi-e de singurătate, mai degrabă de rătăcirea în ea ...  

Despre tristețe (III)

Motto: ... fiece indiferență întâlnită îmi crește vâscozitatea sangvină ... sub acest vâsc(os) nici un sărut nu-i cu putință ...”

Un univers al verbelor rostite nu-i cu putință făr’ de inserțiile unei tristeți; căci singurele verbe care ne atrag atenția sunt cele care definesc predominant drama sau disperarea din ea. Cuvintele pot spune despre orice, de aici și durerea pe care o pot pricinui. Ma aflu într-o perfectă legitimitate atunci când gândurile-mi derapează într-un intens al ideilor, destrămând iluzia bonomiei umane. Am ajuns să-mi fie dor chiar și de farmecul indezirabil al unei minciuni, doar pentru că în ticluirea ei s-a ascuns luciditatea unei frici abunde. Cândva mă hrăneam cu astfel de frici, fiind singura modalitate de a traversa minciuna, de a aproba ipocrizia mincinoșilor. După fiecare îndestulare mă întindeam pe covorul unei tristeți inimaginabile, un covor al frunzelor târziu tomnatice. Îmi reușea revenirea la viață, la indolența ei, prin compromisul nefirescului. Săream din neutrul covorului, plin de tristeți tocmite, direct în nefirescul ăstei lumi, locul în care artificialul suplinește viul. Și pentru că îmi era de trebuință doar seva din rostul vieții, aceasta o regăseam doar în tristețea semenilor, în trăirile lor. Și mă târam istoric pe un alt covor, spre o nouă vâscozitate sangvină, cât mai departe de viul căutat. Rescriindu-mi istoria, am uitat despre tentații, despre viață, despre uimirea unui sărut ...  

Deriziunea obligatorie

Motto: ”... nefericirea m-a învățat tot ce știu despre viață și oameni; însă muzica m-a salvat de nefericire ...”

Primit-am gustul renegării și prin el rezistat-am fierii revoltate de apucăturile ăstei lumi. Căci zămislit-am prin multiple nehotărâri ceea ce sunt astăzi. Căutând adevărul, trebuie să recunosc că nu l-am aflat niciodată acolo unde-l intuisem și astfel a trebuit să oscilez între resemnare și deznădejde. Am clădit pentru fiece zi următoare suferinței câte un zid de rezistență din care s-a ales doar ruina. În acele ruine nu am aflat decât putința unei iertări nefolositoare.

Astăzi, prin puterea ce investit-o-am în mine mă sprijin doar pe liniștea care răzbate din muzică. În ea am găsit puterea fiecărei desprinderi din ispitele dureroase ale destinului și datorită ei mai sunt astăzi contemporan ăstei lumi. Sunt un contemporan atipic, lipsit de drame și dureri, de bucurie și râset, dar mai cu precădere lipsit de nevoia unui desfrâu al celor șapte păcate.

Cât timp primesc muzica prin generozitatea unui geniu compozitor pot accepta și ignora orice deriziune a destinului. Pot îmbrățișa orice minciună universală fără falsitate sau regret, căci acest soi de îmbrățișări le-am învățat când primeam iertarea cerută universului. Nimeni nu m-a trădat mai mult decât a făcut-o propria-mi conștiință și prin vers voi realiza ceea ce nu i-a reușit muzicii: să-mi leg conștiința de mine și cer ...

În mine, David ori Goliat, îmi e totuna!