Nevremea toamnei din mine

 

         Nopțile mele nedormite sunt tot mai pline. Starea de trezie păstrează în mine zgomotele diurne. Aud pași apăsați, tocuri izbind cimentul holurilor sau scrijelind asfaltul, foșnetul eșarfelor sub torsiunea gâtlejurilor răsucite, moartea picăturilor ploii pe copertina umbrelelor sau a marchizelor uitate de comercianții sezonieri din piețe, râgâitului șomerilor din bistro, urletele orgasmelor prefăcute dinapoia ferestrelor lăsate dinadins deschise, țipetele copiilor din curtea școlii, gâfâielile pensionarilor care ratează ultimul troleibuz, perorația bezmetică a studenților înfierbântați la vederea unui sfârc stârnit de vântul rece al toamnei, soneria interfonului vecinei prostituate de lux, reflexul verbal nervos al șoferilor ambuteiați în trafic, fâlfâitul bizar al aripilor unui înger, lătratul castraților comunitari păstrați în fauna cartierului, rugăciunile muribunzilor, picamerul neobosit din fața gării, sirenele inutile ale salvărilor - salutul lugubru al morții, bluesul din mașina mea, scrâșnetul tramvaiului vechi, rutina cerșetorilor din centru vechi al orașului...

         
          Unde să-ți mai afli locul în nopțile mele, draga mea, dragă?!...             

                                                                      

Doze

Viața m-a poftit la masa ei alături de toții nenăscuții,

la fel cum suntem cu toții și acum,

indiferent de ora mesei.

M-a hrănit din ea cu prea puțin.

”Ia-mă în doze mici, imperceptibile” mi-a zis

și ca atare, m-a avut în cătarea dezamăgirilor ei.

M-a lovit cu foamea în sânge, în carne și-n candoare.

Mi-a lăsat liberi genunchii,

mi-a lăsat libere brațele

și mi-a pus greutatea sufletului

în triunghiul strânsorii genunchilor cu brațele

ce-mi sprijină fruntea.  

Viața îmi hrănește suferințele

cu aceleași doze mici, imperceptibile.

Agreează doar victimele vii și flămânde.

Cel mai puternic mă doare întrebarea:

cine sunt eu să-i refuz vieții, universitalitatea?!...

Mă sting în aceleași doze mici, imperceptibile.

Of  Divine! Iubesc cu aceeași măsură,

aceeași cu care viața mi-a măsurat foamea... 

Iubirea mea-i ciuntită

         Tocmai ce m-am extras dintr-o conversație. ”Spune-mi povestea statuilor tale...” fost-a una dintre solicitări. În timp ce scriam mi s-a relevat un fapt care m-a aruncat într-o cumplită îndoială. Una care tinde să devină o altă certitudine. Am iubit enorm la viața mea. Poate pentru zeci, sute sau mii de vieți neîmplinite. Că aceste vieți ar putea fi ale mele sau ale altora, chiar nu mai contează. Am vizitat multe cimitire. M-am plimbat printre pietrele tombale și le-am ascultat povestea. Sau mi-am închipuit-o. Am încropit povești despre anonimii ăstei lumi. Am țesut imaginativ existențe captive în drame sau bucurii, sculpturilor tombale le-am atribuit viul creației și neviul celor ce le poartă în pragul veșniciei lor. Le-am atins în căutarea mâinilor care le-au stors din piatră sau marmură, m-am contopit cu răcoarea pietrelor, cu puterea împotrivirii sutelor de anotimpuri care le-au petrecut. Povestea lor este aceeași și acum. Povestea pașilor mei este aceeași, doar că ceva lipsește. Lipsește din adâncul decorurilor, iubirea. Nimeni din ceea ce am iubit nu m-a însoțit vreodată în periplul sculpturilor-pietre tombale. Cu nici una dintre femeile iubite nu am împărțit povara acestor povești țesute de timp și imaginația-mi nestăpânită. Cu siguranță, vina îmi aparține. Nu am lansat nimănui o invitație în acest sens. Acum mă gândesc cât de potrivită ar fi fost întrebarea: ”Mă-nsoțești la o plimbare prin cimitir?” sau ”Nu ți-ai dori să împărțim lumea apusă a lui Staglieno?”. Foarte probabil instinctual am ales probitatea singurătății mele. Căutându-mă prin memorie, cu siguranță aș găsi pe cineva care să mă însoțească, cineva care să o facă cu dragul de mine, sau cu dragul pentru aceeași lume a viilor neîmpărtășiți lumii. Poate cineva chiar mi-ar fi propus ceva de genul, dar nu a avut curajul. Însă îndoiala stârnită-n mine are legătură cu nesinceritatea sau incompletul dăruirii mele. Cu siguranță (aici este certitudinea) nu am iubit complet, sau am făcut-o cu frică. Despre cimitire se spune că au fost create pentru cei ce nu mai sunt și pentru poeții încă nedovediți, poeții care nu mai aparțin contemporanilor lor. Cum îl putem defini pe cel/cea care iubește? Iubind complet și definitoriu nu mai existăm. Trăim în cei pe care îi iubim. Categoric! Suntem carne, oase, tendoane și sânge, dar ne-am stins complet în ceea ce iubim. Pentru noi înșine suntem morți iar pentru dedicații iubirii suntem viul cel mai viu din lumea noastră comună. Acesta este și motivul pentru care dintr-o piatră tombală pot extrage un gest, un strigăt, o iubire neîmplinită sau o tăcere devastatoare. Aidoma mă extrag și eu, puțin câte puțin, din ceea ce mai sunt, din ceea ce am avut de oferit.

         Pentru mine e prea târziu de împlinire. Iubirea mea va fi pentru vecie ciuntită. Povestea iubirilor mele va fi identic de relativă precum expresia neterminată a pietrei mele tombale. Singura trăire care nu poate fi simulată este iubirea, iar singura netrăire este moartea...        

Îndeajuns

Dacă prindem un nou răsărit

atunci lumina să ne-ncingă imaginația.

Să ne prindem în hora îmbrățișărilor.

La marginea dimineții

un hamac,

un cântec de leagăn

și brațele vântului legănându-ne.

Dacă prindem o eclipsă de soare

atunci în ea să ne ferim de iscoadele lumii.

Să ne contopim carnal în aura astrului negru.

La marginea eclipsei,

un alint,

un cântec de sirenă

și brațele lunii legănându-te.

Dacă prindem ultimul amurg

atunci noaptea să îmi fie cortină.

Să ne dizolvăm în spectacolul desfrânat al lumii.

La marginea nopții

un ultim sărut,

un ultim omagiu iubirii

și brațele eternității legănându-mă...

Ce-i rost în ”Neplecare”?

         Întors în toamna tot mai golită. De viață, de soare și corole. Ajunși tulpini de-o palidă răzleție la marginea aleilor noastre. Ar mai fi cu putință o ultimă întâlnire, dar fără chipuri și trupuri. Atunci și fără gesturi. Dacă tandrețea i-ar fi de folos toamnei, mă frământă bizarul sentiment că toamna ne-ar fi tocmit să i-o aducem. Cum altfel decât purtând-o? Ne-am dizolvat în uzura ăstei toamne. Ți-aș scrie un gând în eterul viu dintre noi, prin care ți-aș spune că mi-e dor de decembrie, cognac și mere coapte. Dar până atunci mai este mult și nu pot garanta nici pentru supraviețuirea gândului. Încă mai sunt pe aleile parcului pentru că-mi trebuiesc toate aduse în uitare. Nu pot fi adunate decât de aici, într-o conspirație treime: noaptea, strada și toamna...

         Merg pe stradă și trimit rugă cerului să nu te-ntâlnesc. Mă rog ca umbra ta să-i lase tihna umbrei mele. Două singurătăți sub asediu: a mea și a toamnei. Despre singurătatea ta nu mai știe nimeni nimic. Uneori mai întreb toamna, alteori mai întreb noaptea, nicidecum despre tine. Întreb dacă mai am un rost în neplecare...

        

Să-mi fie...

 

         ... de aerul dintre noi și restul. Ne-am procopsit astfel împreună cu un popas dinaintea oricărei atingeri și pentru ca popasul să ne fie îndestulător și de folos l-am aranjat cu toate ce-s utile unei meditații, unei decizii înțelepte. Am pus în acest popas muntele sau marea, vântul și cerul spulberat de el. M-am gândit ca la nevoie să aduc și pădurile sau iarba câmpiei să ne fie odihna sufletească în umbră sau la adăpostul furtunilor de vară. Să ne întindem cu toții în verdele ierbii sprijinind cerul în gândurile noastre. Nici o tihnă născută în aerul dintre noi și restul nu va semăna învolburare.

         ... de vidul dintre mine și tine. Aici nu mai găsim nimic de pus ori de așezat, pentru că toate-s dincolo. Din convalescența noastră aș risca doar nerostirile. Locul lor este în vidul dintre mine și tine. Mi-e dragă tăcerea noastră, însă mai drag îmi este ce-am pus între noi și restul ...    

Elegie (șapte/a VIIa)

Ascunse luminii

umbrele noastre stau tăcute.

Poate gândurile aflate-n revoltă

să ne dea o măsură a apropierii,

ușoară apăsare

peste pieptul bătăilor plăpânde.

Ne-am născut oameni

ca să simțim, dincolo de pavăza carnală,

fiorul rece al iubirii;

să o creștem în fierbintele cărnii,  

să ne cutreiere,

să o ducem în mai departele lumii,

lipsită de puterea suferințelor noastre.

Ființial stând în tine

știu că fără această putere

te-aș iubi nemărginit

și cele nespuse ar fi în risipă.

Nerispirea și sfârșitul

le găsești aici, în mine,

cel de la căpătâiul elegiei.

De mi s-ar întâmpla o dată iubirea,

cu tine cu tot,

aș scrie aidoma, m-aș risipi aici...