Abia...

(Foto - Delia Lendeczki)

         În sfârșit acasă! Mi-am pus un pahar vin de roșu, sec, mi-am pornit combina și îl rog pe Sinatra să-mi eviscereze angoasele revenirii în rutina urbană.

         Am revenit în Cluj după două săptămâni aruncate în furia mării negre. Am găsit orașul mai răvășit decât îl lăsasem. Nu mă refer doar la t(d)rama stradală, mă refer și la oameni. Clujul este frezat, decopertat și săpat pe aproape fiecare arteră principală din partea sud-vestică. Pe alocuri zăresc castele de moloz construite din nisip și borduri. Realizez că numai astfel se poate remedia situația rețelei stradale, deci nu mă deranjează foarte tare acest aspect diform al orașului. În schimb mă deranjează iritarea dusă dincolo de limite a celor care se angrenează în trafic. Și suntem puțini pentru că este încă perioada de concedii; în plus, nici studenții nu bântuie în viscerele orașului. Încă de la revenirea mea în oraș, mai precis de ieri seară încerc să mă conectez la drama semenilor. Pentru că fiece grimasă pe care o întâlnesc, fiece zâmbet (cu colțurile gurii în jos) pe care-l primesc, îmi transmit tensiunea nedisimulată care-i ghidează pe cei rămași acasă. Datorită acestei stări generale, orașul îmi pare acum lipsit vlagă, de (pseudo)bucuria cotidianului mai mult sau mai puțin anost, de lumina unor perspective scăpate uneori pe chipurile semenilor. Înainte de a pleca în mica mea escapadă, orașul avea parte de câțiva eroi universali, capabili să se ia la trântă cu orice-ul pe care numai Clujul este capabil să-l compună și să-l dezvolte. Clujul este pentru mine precum o femeie frumoasă. Ca atare este plin de capricii, dar tocmai acesta este un motiv în plus să-l iubești.

         Am revenit și orașul m-a primit în hățișul resentimentelor, nemulțumirilor, al ipocriziei, însă cel mai grav, în pânza de păianjen a resemnării. M-am trezit vârât până-n gât în acest fluviu, extrem de fluid, al angoaselor. Însă există ceva care mă și bucură. Găsesc că orașul este sincer cu mine și că-mi respinge ideea unei flecăreli. Orașul a devenit brutal și needucat, însă știu că vina îi aparține în foarte mică măsură. Eu am revenit același, doar că orașul s-a schimbat. Aproape la fiece colț de stradă sau semafor, cineva își defulează furia sau presară în eter și-n strada traumatizată, toată deșertăciunea acumulată. Nu am revenit acasă la momentul potrivit, însă am credința că oarecum, cumva, vom găsi resurse să trecem și peste această vară, amestecând praful orașul cu cel natural al amintirilor.

         Abia am revenit și mă văd obligat, cel puțin acum, să mă lipsesc de pasiune, să mă înzestrez cu puterea rațiunii. În această anarhie ființială, mi-a rămas fidelă cătarea obiectivă asupra a tot ce mă înconjoară și conjură...