Destine-n deșert
și degeaba (poema a IIa)
Sfială
în vremea ce vine,
incert
infinit spre nimic
și-o
teamă din lipsa de tine
mă-ndeamnă
să-ți fiu inamic.
Pășesc
în perpetua nocturnă
ce
pare că n-are sfârșit,
mi-am
luat ca simbrie lumină
iluzia
că pot fi iubit;
nu
cer plictiseala din nimeni,
nici
crezul că pot fi iertat,
am
ars împreună că-mi semeni,
plecat
sunt și sper, m-ai uitat!
Aici
e mai bine ca-n gânduri,
sunt
pietre și vântul e cald,
tăceri
rătăcite-ntre rânduri,
se
cer înecate-n smarald.
Doar
marea mai poate ascunde
incertul
decis să-l arunci
și
teama-n concret mă pătrunde
destine-n
deșert și de-atunci...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu