Despre rost și inutil

         Pășesc prin viață, ca tot neomul, printre gânduri cu rost și făr' de rost. Interferențele lor îmi conferă un echilibru tulburător. Nerostul unui gând atinge rostul altuia și gravitația devine doar suportabilitate afectivă. Ceea ce mi-a fost limpede a devenit incert, ceea ce a fost durere devenita o amintire oarecare. În anarhia acestui amestec nici nostalgiile nu-și mai află savoarea. Nici tristețea. Port cu mine gustul metalic al lacrimilor neîmpărtășite, acum ajunse șrapnel sufletesc. Sunt dependent de gânduri, de adulterul lor și metamorfoza ideilor născute din acest adulter. Mă simt din creștet până-n tălpi și fiecare pas este rostul pentru ce-i sangvin și nerostul pentru ce-am mai rămas viu prin mine. Mă târâri într-un soi de trebuințe fără argumente. La ce-mi folosește putința de a zbura, dacă nu am rădăcini și nici destinații de ajuns? Nu am unde mă duce, înspre ce mă îndrepta și dacă aș găsi o destinație, unde să mă întorc când mă știu în văduvia rădăcinilor? Preumblarea mea fără știința lucrurilor și a legilor care guvernează omul faptic, nu-i folosește de hrană Universului. Uneori și mie-mi sunt un străin straniu și-n acele momente din nou depind de gânduri, de rostul și nerostul lor. Sunt o simplă piatră înecată în lacrimi sărate de înger.   

         

... te-am șters din păcatele lumii înainte de a te împlini ... (V)

 

Ne-am întâmplat datorită contrastelor. Îți vorbeam despre contradicțiile din noi, despre similitudinile noastre în războiul cu umanitatea, îndeobște cu nepăsarea și nimicnicia ei. Găsit-am un folos în orice, chiar și în neputință și delăsare; pentru mine a fost un motiv în plus să continui. Destule în comun, destule în contradicție; exact cum suntem noi oamenii, fiindcă în fiecare dintre noi sunt certitudini și îndoieli menite să ne clatine. Omul în sine este un paradox, însă paradoxurile noastre au avut o culpă comună: împlinirea prin orice mijloace păstrând aparența decenței. Drumul parcurs împreună ne-a descris în nefericirea și fericirea comună. Să înveți să iubești ceea ce nu știi despre celălalt, să accepți inițierea în absurdul cunoașterii, sunt poverile datorită cărora continuăm pe calea desăvârșirii. Să iubești împotriva dorinței, să persiști în trăire mai mult decât în canoanele rațiunii. Într-un final, să ajungi iubești cu o pasiune devoratoare propria-ți singurătate! 

Mă reîntorc la iarna plină de muguri...      

Iubirea e...

 

         ... o vorbă-n purtată în vâltoarea vântului de seară. Degeaba i-a prins-o Homer lui Ulise în pânzele corabiei și tot degeaba Cervantes i-a agățat-o Donului Quijote în elicea morii, căci niciunul nu s-a dovedit demn în îmblânzirea ei.   Nimănui nu-i stă în putință potolirea ăstei vâltori, ca atare iubirea vine și se duce, păstrându-ne pe toți în capcana unei iluzii...

         ... o licărire rătăcită în privirea îndrăgostiților. Ea niciodată nu ține cont de culoarea irișilor, de nuanțele lor. De aceea curcubeul rămâne doar o punte spre rai, traversând abisul din oameni. Edenul ne este o frumoasă poveste, atunci de ce ar fi iubirea altfel?! Ambele trebuiesc tratate ca atare; în consecință, raiul și iubirea au în comun speranța că ambele există și că vom avea parte de ele. Ce ne este incert, ne păstrează-n iluzie...

         ... o unică trăire și totuși multiple interpretări. În fiecare limbă și dialect, iubirea se rostește altfel, însă se trăiește identic. O rostim în toate limbile pământului, ne mistuie în constanța incandescenței. O implorăm, o curtăm și suntem 70% apă. Ca atare, în noi nimic nu se va aprinde vreodată pentru a ne topi în lavă. Dacă iubirea ar fi un vulcan, noi am avea acces numai la cenușă. Suntem stăruință-n iluzia că undeva, cândva, cumva vom arde și ne vom contopi cu ea...  

Firescul

         Am cunoscut mulți semeni. Pot spune că mult prea mulți. Adaug, atât de mulți, încât pot afirma că i-am cunoscut pe toți. Socializarea, fie ea forțată sau nu, presupune comunicare. Stă în firea omului epatarea. Majoritatea falsează prin atitudinea abordată la prima interacțiune. Se caută mult prea evident impresionarea partenerului de conversație, uitându-se de natural, de omul firesc care ne locuiește pe fiecare dintre noi. Concursul de împrejurări se transformă în concursul orgoliilor, o luptă surdă și inutilă pentru putere sau jocurile seducției. Nimic mai fals, pentru că ulterior, timpul și nerăbdarea noastră ne va deconspira, va revela adevărul despre noi, despre cine și cum suntem.

         Intrăm în astă lume cu gena unei revolte asidue izbăvită prin instinctul conservării dinaintea propriilor slăbiciuni, neîncrederii, temerilor și fricii de supunere. Din nou, nimic mai fals! Personal mă supun doar legilor naturii, care includ cele ale fizicii, și firescului. Nu mă tem în trăirea a fi și nici în cea a fi eu. De la semenii mai puțin înțelepți am învățat despre eșecuri și consecințele lor, de la semenii înțelepți am învățat despre izbânzi și binefacerile lor. Cu siguranță pierdem multe și suferim enorm până la atingerea stării de echilibru, la acea pace interioară liniștitoare, edificatoare. În această traversare spre desăvârșire am aflat și gustul singurătății; inițial a fost mai amar decât amăreala fierei, acum are o savoare aparte, savoarea liniștii, a împăcării cu sinele, a împăcării cu semenii.

         Dacă mai iubesc ceva, acel ceva este firescul precum și sinceritatea care-l însoțește. Nu este vorba despre aroganță, curaj ori nebunie, este mult mai simplu: este vorba despre împăcarea cu sinele, cu ceea ce suntem cu adevărat...    

Nici o iubire nu mă poate schimba

 

         Orașul este pentru promenada celor care nu simt. Cândva mă întristam doar privindu-i pe cei iubesc promenada. Nu i-am întrebat ce știu despre viață; știam că nu vor știi ce să-mi răspundă. Viața se trăiește în fiece moment, pentru că ne supune încercărilor. Fiecare zi îmi este încă un pas spre desăvârșire, spre împlinirea menirii mele.  Tristețile mele mi-au întunecat sufletul și mintea și toate aceste tristeți erau adresate semenilor. Am trecut punți peste hăul din mine, m-am pierdut de umbrele trecutului și abia atunci am înțeles. Niciodată nu voi putea face un simplu gest pentru cei care nu sunt în nevoia lui. Niciodată nu voi irosi o vorbă bună pentru cel care nu stă într-o ascultare, mai întâi interioară, apoi a celor care au de dăruit.

         Vitregiile nu sunt altceva decât darul unei înțelepciuni târzii. Mi-au trebuit mulți ani pentru a înțelege. Iubirea, cea mai completă dintre trăiri este și cea mai vitregă. Nu putem înțelege iubirea dacă nu avem parte și de suferința din ea. Iubirea e complexul de trăiri prin care parcurgem infinitul de la plus înspre minus. Iubirea înseamnă schimbare, a celor ce o dăruie, a celor ce-o primesc. Dacă iubirea nu m-a schimbat, târându-mă obsesiv între om și neom, atunci nu am iubit, nu am cunoscut-o. Poetul iubește cu deznădejde, filozoful o refuză, însă cei aleși să se bucure de ea o vor face simplu, bucurându-se de tot ce are ea de oferit.

         Iubind nu voi schimba nimic, pentru că știu că nu mă pot schimba pe mine. În searbădul oraș al promenadelor, cineva are mereu ceva de oferit. Nu vă feriți de iubire, căutați-o, abateți-o din calea ei, supuneți-vă ei. Schimbați-vă în bine...      

Diferențe

         Aparținem aceluiași spațiu. Între cer și pământ locuim împreună stăpânul și sluga, eruditul și neghiobul, fecioara și depravata, bogatul și săracul. Oricare dintre noi poartă cuiva o dragoste nimicitoare. Deopotrivă purtăm și ura. Suntem tributari bucuriei și necazului, norocului și hazardului, fericirii ori agoniei. Fiindu-ne toate la îndemână ar sta în firescul lucrurilor un anost comun, un echilibru insesizabil prin simplitatea lui. Posibilitatea de a alege a fost și va rămâne anatema umanității. Ne diferențiem prin trăiri, prin alegeri, prin temperatura sângelui. Căci privindu-vă,  adeseori stau și mă întreb: cine se încumetă în afară de mine și alți câțiva eretici să trăiască totul până la capăt?!... 

Iubindu-te sau iubindu-mă?

(Romeo și Julieta - Auguste Rodin)

         Iubindu-te mă simt în putința oricărui posibil. Lipsit de diferențele care pot fi între noi, mi-s în preaplinul erosului, voluptății, dorinței și sunt născute-n mine pentru a ți le dărui. Fără existența ta nimic din toate astea nu mi s-ar întâmpla. Mi-s evadare din rațiune, mă lepăd de pragmatism, îmi ucid singurătatea și demasc grotescul și frumosul ei. Am devenit sălbatic, primitiv, puternic instinctual și complet eliberat de ființialul abstract care mă definea. Așa mă știu iubindu-te și inima mea suferă în mistuirea sângelui. Însă mi-e bine și mi-e totul! Mi-s soare și ploaie, vânt și pământ, lavă și poli, nord și sud. Mi-s tot ce nu am fost și nu am știut că pot fi. Sunt astfel doar pentru ați le dărui, a mă dărui ție! Doar trebuie să te găsesc, să exiști...

         Dacă exiști, iubindu-mă astfel o să mă sufoci. Mă vei arunca într-o nefericire compensatorie fericirii tale. Voluptățile noastre vor naște tornada care ne va urca dincolo de îngeri. De acolo putem cădea numai în praful istoriei marilor iubiri. Uneori, un seamăn va citi despre noi și va lăcrima de emoție. Alteori vom fi cea mai potrivită ironie la adresa sorții. Nu-mi pasă de nimic din toate astea. Nu-mi pasă că voi muri iubindu-te, dar îmi pasă dacă voi muri pentru că tu ”iubindu-mă”!  

         Mi te închipui cea mai frumoasă pământeană, doar iubindu-mă.

         Nu ne-ar fi mai bine, iubindu-ne cu rândul?! Astăzi eu, mâine tu, niciodată în același timp, niciodată deopotrivă...