... te-am șters din păcatele lumii înainte de a te împlini ...

Durerea se simte în vâscozitatea sangvină, forțând în amontele ființei stârpirea rațiunii. În mine se simte violența acestui desfrâu apocaliptic; mă sprijin de mine și încerc să-mi articulez conștiința. În ea găsesc în fiece final, salvarea. Ea mă cunoaște și suportă pe de-a-ntregul.

Remușcarea mă caută de artere. Ar fi fost de trebuință sa-ți arăt fața iubirii ascunsă, interzisă lumii, să-nvățăm împreună despre cum o putem împlini. Nu mă întreba de ce nu am făcut-o, de ce nu te-am rugat să purcedem înspre înfăptuirea ei. Niciodată nu mi-a fost imposibilă evadarea din cohortă! ... și totuși în fața ta am cedat, în conștiință m-am trezit dezertor.

... te-am șters din păcatele lumii înainte de a te împlini ...

Am realizat totul în momentul acelui final îmbrățișat, vlăguit de lipsa confirmării. Pentru păstrarea ta nealterată în spațiul dezertării, mi-a fost de imperios edificarea. Ți-am găsit locul și îți respect unicitatea. Ești inorogul ființei mele. Am să te numesc ”domnița licorn/unicorn”. Pentru ca iubirea să trăiască în certitudinea unei veșnicii, iubirea trebuie să moară înainte. Menirea mea este salvarea sufletelor corupte; mi-aș dori menirea ta să-ți fie salvarea mea ...

Vidul (IV)

        

         Senzația ființială a revenirii vidului în spațiile afectului abia renovat îmi cutremură nervii. Devin pară și foc și minotaur în arcă, iar iertarea de orice tip mă revoltă-n fratricidul gândurilor. Dacă (câtă mizerie poate ascunde acest dacă) mi-ar fi în puterea firii m-aș descompune în otrava aflată în semeni. În real această otravă se identifică cu indolența, neputința și nevrerea. Nu am calitatea Vraciului din înalturi, dar mă știu mult mai implicat decât El. Nu-mi reușesc a-mi fie mie antidot, însă în semeni pot fi stavilă otrăvii până-n revenirea lor. Răscolit dincolo de prăselile ființiale, mă voi întoarce înspre mine pregătit pentru orice război mi-ar fi gândit destinul. În tranșee nu mă ascund de viață, mă ascund de răzbunarea de care sunt capabil. Încă un rug se stinge-n mine, încă o existență cândva dragă mie se alătură eterului ...     

   

În agonie (III)

În singurătate găsim suficient timp în ale gândirii; ne purtăm între Divinitate și sinucidere cu atâta intensitate încât istoria purcede în ale resemnării. Cruciadele și inchizițiile devin povești spuse la gura focurilor infernului ...

*

Orice aș face pentru a-i intra în grație vieții, cineva se găsește suficient de dramatic încât să-i distragă atenția de la mine Demiurgului. Mi-e de ieșire într-o agoră și să țip ”Înainte de a cere ceva, cuiva, trăiți dracului orice până la capăt, măcar o singură dată!”...

*

Iubesc ‘au nu viața? Aceasta-i întrebarea ...

*

Ce stupizenie zace în mine de-mi este de trebuință a înțelege firea omului!? Omul este dezinteres și sete și foame, eu mă inanițiez prin foamea de existență ...

*

Anotimpul preferat al morții i-ar fi toamna. În tăcerile suferințelor mele nu există anotimpuri! Cum i-o fi morții de mine, cu conveniență ‘au fără!?...

*

Să fi nebun declarat te scuză lumii, dar să fi nebun de durere nu te scuză pe tine de tine ...

*

Crimele existențiale se comit doar în singurătate. În cuplu crimele existențiale au aroma sexului ...

*

Singurătatea unei femei nu poate fi bântuită de speranțe, în schimb a noastră se rezolvă cu orice sân disponibil și laptele de mamă ...

*

Timpul nu ne iartă. Motivul? În cadența lui nu va înțelege nebunia unei leni absolute sau a unei neîmpliniri ...

*

Sunt leu între semeni și zmeu de hârtie între zei ...

Lasă-mă și nu mă lasă ...

Te-am construit în imaginația mea. Nu te-am inventat; te-am dedat înspre adopție. Te-am sedus, apoi iubit; am forțat prin adorație. Ți-am inventat o lume numai pentru tine. În ea regăsești tot timpul tău pierdut; timpul meu nu, pentru că nu-mi aparține. În lumea ta se întâmplă fericirea așa cum ne-am închipuit-o, la început în separație, într-un curând deloc târziu, cum am închipuit-o împreună. Prin tine am înțeles că cifra doi îmi este cea mai dragă; asta pentru că pornind de la totul se împarte și reciprocitate, am înțeles ce înseamnă puținul. Acum îmi este de trebuință vindecarea. Fără neant, dar cu sevraje. Cum altfel decât prin cuvinte!? ... și așezarea în și prin ele ...

În agonie (II)

Dumnezeu nu se caută de vicii; este deținătorul unuia singur, creația sa favorită, omul ...

*

Dacă aș avea parte doar de autenticitatea agoniilor mele, viața mi-ar fi undeva înspre suportabil; din păcate intensitatea agoniilor mele poate fi stinsă numai cu otrava din semeni ...

*

Fiind zămislit din firescul instinctelor, mi-ar fi fost simplificată existența dacă m-aș fi păstrat în desăvârșirea zămislirii. Nu am nici o scuză pentru aderarea la rațiuni și adicția de certitudini ...

*

Între vag și van mă raportez la tine, Divinule! Vagă-mi este existența Ta și în van Te caut ...

*

Târzie mi-a fost priceperea în neputința de a iubi pe de-a-ntregul. Am renunțat la întregirea iubirii când am aflat că Tu ești iubirea. Dețin certitudinea că nimănui nu-i este cu putință a iubi ca Tine. Sunt obișnuit încă din adolescență, cu eternul refren feminin ”... tu ești al doilea ...” ...

*

Nu ție ți-a reușit nefericirea mea, ci mie ...

*

Ce-mi place? Să trăiesc la marginea lumii, doar atunci când lumea e tăcere ...

*

Când iubesc nici o jertfă nu-mi pare inutilă. Când mă ratez în iubire singurul inutil sunt eu ...

*

Dacă nu am atins totalitarismul în iubire, am ales să-l ating în refuzul ei ...

Vremea netimpului

Nu mă întreba despre mine. Nu mai este nimic de spus. Chiar dacă ar mai fi câte ceva, nu-i aflu rostul. S-a spus ce era de spus când vremea cuvântului se regăsea într-un noi eviscerat sufletește. Ne împreunam în trăire cu fiecare conversație inoportună conjuncturii, dar ne-am descurcat întotdeauna. Cafeaua împărțită din aceeași ceașcă și parfumul țigărilor de foi ne strângeau în acel laolaltă, aparent indestructibil. Adoram să te văd purtându-mi cămășile și răsfățului tău îi era cu permisivitate impersonalizarea mea, atunci când îți suflecai, aidoma mie, mânecile. Îmi purtai cu o grație prefăcută, dar studiată, brățările și-mi cereai cu imperativul feminin să-ți cedez necondiționat, amintindu-mi despre abandonurile tale voite, adulate în trăirea lor. Dominația mea sau a ta a fost doar componenta jocului erotic, nestăvilirea jocului fiindu-ne porunca primitivului firii. Ne iubeam în spațiul cărnii fără rațiunea animalică, păstrând din ea doar loialitatea; ne mușcam cu buzele și ne zgâriam trupește doar cu bătătura palmei ce strângea în ea pasiunea, ne îmbrățișam sufletele fiară.

Am luptat împreună, conștientizând iminența fatalității, să amânăm stârpirea flăcării. Suflam jarul cu puterea disperărilor noastre. Devenisem consensual acceptabili, iar pasiunea era doar frecventabilă. Între noi se întâmpla doar teama finalului și amânam dezamăgirea. Trăiam în zodia blestemului ”târâișul șarpelui”. Ne-am alungat singuri din Edenul închipuit și edificizat cândva și întâlnirile noastre semănau cu un tratat de indiferență. Cuvintele se izolaseră în monologuri rostite în izolare. Și totuși mișcarea noastră de rezistență avea farmecul ei; erau timpi în care zăream scânteia din priviri și ne bucuram precum copii dinaintea spectacolului focului prometeic. Încă nu se lăsase cu renunțare în obiceiul purtatului cămășilor mele, pentru că îți plăcea să te alinți numindu-le ”scutul împotriva plictiselilor noastre”. Singura dorință reală, pe care știu că și acum te-ar întoarce înspre un noi, chiar destinat unui altfel sau unui plagiat grosolan al acelui noi existențial, este aceea de-a-mi sta în măduva cervicalelor și să-mi sufle-n tâmple răsuflarea soribirii scriiturii în timp ce ea se întâmplă.

Acum ne învrednicim  cu prezența în vremea netimpului. Mi-a rămas uitarea. Dacă nu este cu putință a ta, atunci a mea să-mi fie ... 

Ecoul neantului

        În fiece suflet aflu o capelă. Nu este un loc de rugăciune, mai degrabă unul aparţinând meditaţiei, regăsirii. M-am rătăcit cu intenţie 'au fără în astfel de capele şi am ştiut că neliniştile şi neîmplinirile sunt aceleaşi. Diferenţa într-ale intensităţii lor nu le face diferite şi în tăcerile în spatele cărora stau ascunse. O tăcere este doar o tăcere; ce ascunde ea aparţine de legământul muţeniei cu trăirea, suferinţa ca atare. În capela mea sfioşenia şi candoarea au fost dezvirginate cu violenţa biciurii Hristosului, căci ăste puritanisme sunt ca şi dinţii de lapte ai copiilor, doar pentru renunţare şi substituire. Tot aici, adeseori m-am deposedat de fiinţă lăsându-mă la îndemâna neantului. Pustiul poate primi forma definitorie al unui produs imagistic utopic ori împrumutat din vastele culturi ale pământului, dar niciodată nu va destăinui aridul sau îngheţul din el. Neantul presupune întuneric, neguri ori vid; îl ocolim prin frica zidită în noi de Divinul, dar tentaţia cunoaşterii va exista mereu în cei care au curajul a mii de vieţi irosite. Dacă mi-ar fi cu putinţă aş face troc cu unul dintre îngerii decăzuţi; l-aş găzdui în capelă pentru ziua în care-mi va da aripile lui. Mi-e tare în nevoie zborul iniţiatic în care străinul deprinde cunoaşterea şi raţiunea se defineşte în idealul absolutului, dar şi al absurdului. Sunt atins de certitudinea unei reveniri cu resemnarea neputinţei de a mai schimba ceva sau a remodela adevărul. Sunt măcinat de teama unui adevăr aparţinând întocmai celor lăsate de Divin în semeni. În neantul capelei mele s-ar auzi ecoul unei agore, căci astfel de certitudini câştigate sunt pentru împărtăşire ...