Ce să fac cu săruturile tale?!...

Ce să mai fac cu primul tău sărut,

când de atunci mai sunt printr-o minune?

De-oi fi nimic sau fi-voi absolut,

e inutil ce-aș mai putea a-ți spune.

Ce să mai fac cu sărutul sub soare,

când foamea mi-o astâmpăr în noapte?

Tu te sprijini pe-a mea abnegare,

eu mă hrănesc cu minciuna din șoapte.

Ce să fac cu sărutul din seară,

când mă sting ca o toamnă târzie?

Tu în carne-ți îmi ceri să fiu fiară,

și în noapte să-mi fii fantezie.

Ce să fac cu săruturi diluviu,

când de-apoi o vom lua de la capăt?

Viața ta-i un perpetuu Vezuviu,

calea mea-i printre pietre și șchioapăt.

Ce să fac cu sărutul din urmă,      

când mă împart între lumile de-apoi?

Ce straniul firii tale n-a putut vieții să-mi curmă

îl poți păstra tu pentru amândoi...  

Elegie (zece/a Xa)

Tot ce a contat cândva

s-a pierdut pe drumul devenirii.

Prin tine m-am acceptat,

m-am învățat cu binele din mine

și tot cu tine

am văzut cu adevărat lumina.

Tot ceea ce am reprimat,

prejudecăți, orgolii, promiscuul,

le regăsesc îndoit în mine,

căci pentru a ne supraviețui

m-am extras din prima bântuire a urii.

Cu tine am înfăptuit ritualul adamic,

fără tine am atins frenezia șarpelui.

Nu te iubesc

pentru a-ți obține iertarea,

te iubesc cu disperarea

evadării din ură!... 

Din timpul unui gând

Din timpul trecut se aud,

voci ce îmi spun despre mine,

probabil sunt gânduri prelud,

în timpul prezent, despre tine;

Din timpul prezent mă încep

și mă-ntind către noaptea ce vine,

probabil nu pot să mă percep,

în timpul eu și oamenii-jivine.

Din timpul ce-i mâine?! Nimic!

Sper măcar un incert care doare,

probabil mi-e timpul abdic,

în timpul albit și candoare;

Din cele ce suntem, am fost,

doar eu încă urc către soare,

probabil mă mint fără rost!...

E timpul tău! Te vrea nemuritoare...

Vântul prin gânduri

Nu-i cer nimica vântului

căci el nu-mi face-n voie,

neînduplecat al nimănui,

mă lasă în nevoie.

Nici ruga mea spre absolut

nu-i rost s-o poate duce,

nici omului clădit din lut

un suflet nu-i aduce.

Statornicia-i un străin

ce-l vrea fixat în urmă,

dar el, nebun fără destin,

destinele le curmă.

De umbra mea se-agață des

c-ar vrea să-mi fie umbră,

să-i dea conștiinței mele ghes

și-o inspirație sumbră.

Sub soare nu m-ar lepăda,

ar vrea să-mi fie noapte,

din mine dac-aș abdica,

m-ar însoți și-n moarte.

E vântul meu și-al restului

e vântul plin de vină,

arbitrul Universului

ce-adună și dezbină...

Iubindu-te

Iubindu-te în nesfârșit

precum dintâia clipă,

aș fi de rele izbăvit

și-a inimii risipă.

Iubindu-te așa cum știu

ți-aș fi buchet de stele,

o mângâiere în pustiu,

balsam peste durere.

Iubindu-te așa cum sunt

te-aș ocroti de lacrimi

și din lumescul meu mărunt

te-aș întregi cu patimi.

Iubindu-te întunecat,

orbit de-a mea obsesie,

mă dau din blând patriarhat

pe-amantului profesie.

Iubindu-te din nicăieri

spre ce nu știu să vie,

osânda-mi grea de adulteri

o duc în abație.

Iubindu-te din amintiri

cazându-mă-n uitare,

decât o Iudă-n pregătiri,

ascund iubirea în mare.

Iubindu-te fără să știu

închide-mă-n cămașă

și gândului cel mai târziu,

tu să-i găsești o casă.

Iubindu-te când nu mai sunt

ofrandă inutilă,

cândva am fost un amănunt,

în cartea ta, o filă...

Elegie (nouă/a IXa)

Nu te mai pot sluji, copilă.

Descrește în mine lumina conștiinței

și inima-mi cere

să țin cont de nebunia mea.

În iad nu poți păstra icoane;

în mine s-a aprins un foc

ce-mi arde rana vie

stârnită din pasiunea-ți cândva nestăvilită.

Fragile-mi par toate!

Intensul iubirii are izul cangrenei

și-n focul din mine voi arde-le, poate!

Pe rând,
pe tine,

pe mine,

pe noi

și uitarea de sine...

În anticamera vieții

 

         Cunosc o sumedenie de oameni. Aș putea spune că mult prea mulți pot purta adjectivul impersonal, cunoscut. Raportându-mă la ei prin prisma standardelor personale, nu greșesc cu nimic numindu-i aventurieri. Sunt perfect încadrați în marșul providențial al neputinței. Ei știu atât de puține despre lucruri, trăiri și lume, însă îți vorbesc despre toate cu o ipocrizie isterică și cumplit de încărcată de agramații. Nu este nici o exagerare din parte-mi, încă se pot considera onorați, dacă-i așez în galeria capodoperelor eșecului. Sunt mereu plini de idei, în marea lor majoritate devenite obsesii. Se mișcă natural cu inconstanța haosului și sunt atenți cu nevoile lor. Li se întâmplă numai chestiuni unice, trăiesc la limita superioară a existenței, iubesc cu pasiunea drujbei care răpune lemnul viu. Bineînțeles, toate experiențele lor sunt supervizate de un orgoliu incomensurabil care stă la baza existenței personale, același orgoliu fiind sursa principală a echilibrului și forței lor. Prigonesc tot ceea ce îi depășește și pe cei care nu sunt asemeni lor. În viziunea lor, ei și numai cei asemeni lor, sunt deținătorii adevărului suprem. Tot numai ei sunt cei răsfățați de eternitate. Iubesc Divinitatea pentru că dă bine, pentru că e la modă să fi bun, generos, puternic. Dramatismul luptelor lor în slujba binelui și a celor amărâți însumează martiriul predecesorilor, de la geneză încoace. Zeii sunt egalii lor, sclavii suntem cei incluși în restul.

         Literar le spun epigoni. Grobianul ascuns în mine, mai puțin educat, le-ar striga în față pe nume: lachei, lichele, libidinoși, leproși. Mă lipsesc cu drag și liniște de majoritatea covârșitoare a contemporanilor. Îmi poate reproșa cineva faptul că locuiesc în anticamera civilizației, în anticamera percepției lor asupra vieții?! Eu unul, singur nu-mi reproșez asta...