Dintr-un decembrie (XIV) - Secunda care sosește ne vindeca de secunda care trece...

                                                                        ... însă timpul nu ne vindecă de trecut!...

      În sfârșit timp numai al meu. Mă pot reîntoarce în mine. În sfârșit ”încă” decembrie. Aici, în spațiul virtual al hârtiei posibilul înseamnă orice, pentru că ”hârtia” suportă jocul perfid al imaginației. Tristețea fără lacrimi este un deșert fără speranța unei oaze. Traversarea acestei tristeți nu va fi niciodată un act eroic, mai ales că în lacrimi putem afla un răsfăț afectiv, foarte util supraviețuirii.

         Am avut parte de multe săruturi. Nimic nu va întrece vreodată intimitatea acestui moment. Trecerea de pavăza buzelor e totuna capitulării, căci dincolo de sărut orice se întâmplă este întregirea simțirii. Sărutul a fost complicele desfrâului afectiv. Emoția trimisă în tremurul cărnii ne readuce în prizonieratul instinctelor. Ah! Cât de bine ne este în acest prizonierat! Ocnaș în trândăvirea păcatelor este ținta inconștientului oricărui om îndrăgostit și cel îndrăgostit este dispus să plătească oricât doar ca să i se întâmple erosul. Mi-am dorit sărutul tău, știam că dincolo de el îmi vei deveni vestală. Pentru tot ceea ce ai fost te voi iubi nespus. Pentru ceea ce ești te pot însoți pe orice vreme, bună sau rea. Pentru ce este de desăvârșit te voi urmări până la capătul lumii. Acolo vom fi doar noi și infinitul. Capătul lumii este singurul loc unde mă pot vindeca de tine, locul unde secunda va înlocui iluzia că ne aparținem...

         Noapte aceasta de decembrie va fi nesfârșită și fără mere coapte. Voi fi doar eu, scriitura, cognacul, țigara de foi și tu undeva la capătul lumii mele...     

Dintr-un decembrie (XIII) - În dragoste nu există învingători

             Ne regăsesc în aceste epistole într-un îndepărtat mult prea recent. Îmi este de un ieri și azi, fără de care nici un mâine nu ar exista. Mă recitesc în aceste epistole, care se scriu de la sine și am o singură bucurie. De la Byron citire draga mea, îți spun că scrisorile vechi merită citite pentru că nu suportă răspuns. Epopeea acestui prelungit decembrie a meritat din plin. Indiferent de câtă asprime și-a permis timpul cu noi, pentru mine totul a rămas în viul ființei. Ne-au petrecut și pătruns ispitele, ne-am călit în oțelul stiletului cu care ne-am separat de cordonul ombilical al neputinței Universului. Mi-a fost și îmi este de un bine nefiresc pentru că dincolo de liniște nu am mai aflat nimic în afară de noi. Te port într-un respect neconvențional afectiv plin de afecțiune. Te-am extras definitiv din nopțile noastre și te-am păstrat în mirosul congnacului și al merelor coapte.  

         Greșelile noastre ne-au întremat dinaintea oricărei iertări întâmplate. Ce-am construit împreună poartă amprenta inimii. Mă bucură faptul că te-am întâlnit între cele două neștiute eternități, cea din care am venit și cea în care mă voi duce. Mă întristează doar faptul că unde voi merge nu te voi lua cu mine. Știu că această tristețe nu-și are rostul, pentru că ea aparține tuturor și noi ne-am promis unicitatea. Conversațiile noastre au fost rare însă pline de intens. Am trăit printre tăceri și fierbințeala trupurilor, între eros și hedonism, între pasional și moarte. Am aparținut sclaviei faptelor, gesturilor, dorințelor refuzând-o pe cea a cuvintelor. Ce-mi mai pot dori?! Aducerea noastră înapoi, mai mult decât ni se întâmplă în taina prezentului, ar fi totuna mucegaiului pe merele coapte.

         Decembrie li se întâmplă și ignoranților. Ne-am reușit împreună, ne-am ales eternitatea într-un diferit. Rămân doar tăcerile, decembrie și merele coapte...  
      

Dintr-un decembrie (XII) - Tentația tristeții tale

      Întotdeauna mi-a plăcut tristețea din privirea ta. Datorită ei mi-am permis amestecul anotimpurilor. Am trăit cu tine într-un veșnic decembrie. Ne-am permis adevăruri lipsite de dureri. Am gustat împreună din fructul nerăbdării. Am înlocuit amarul cu afrodisiacul erotismului. Între noi nu s-a petrecut chimia unei singurătăți într-o reacție cu o alta, pentru că în mine s-a păstrat neutrul vieții. Până la tine am știut mereu a mă păstra între extreme, chiar dacă le-am atins. Prima nuditate am oferit-o eu. A fost cea a sufletului. Un vid lipsit de vicisitudine. Ca atare m-ai primit în postura unui Adam viciat și pregătit pentru a fi sedus. Din nefericire tot mi-e mi-a revenit partea cu sedusul. A fost o experiență inedită, autoseducerea. A fost un exercițiu liber al imaginației. Mi-am construit un tărâm numai pentru noi și în el ne-am ascuns indiscreției și invidiei. Acesta a fost secretul stăruinței în anotimp. De la începutul acestui decembrie, m-am deschis și m-am oferit erorii. Doar smulgându-mă din rădăcinile amintirilor îmi reușește creația.

         Rolul tău a fost jucat genial. Doar viața și trădarea ființială dinaintea ei poate reda perfect spectacolul iubirii. Universul acceptă doar doi stăpâni: iubirea și setea. Tu le-ai avut pe ambele. Setea ta de iubire s-a transformat în sete de viață. În timpul în care tu osândeai la conceptul noi eu mă stăpâneam doar pe sine. Nu am știu atunci, nescuzabil de altfel, că părți din mine, odată ajunse în tine, te vor schimba. Ar fi trebuit să prevăd acest inevitabil, dar nu am dorit să denaturez firescul. Îmi plac oamenii cu bune și rele. Fără bruta din om nici o existență nu este completă, de aceea trebuie abordată și cunoscută și acea latură a firii umane. Sunt vinovat de a fi păstrat în adormire bruta ascunsă în tine. Uneori își dorea evadarea în mine, însă știu că s-a temut de mine, prin tine. Draga mea, te-am căutat numai de virtuți. Pentru latura ta ascunsă, netrezită atunci, am avut răbdare. Răbdarea am primit-o prin tine, deposedându-te pe tine de ea. Când te-am pierdut, când m-am pierdut răbdarea nu mai avea nici o valoare. Nici virtuțile, individual sau în totalitatea lor. A contat numai durerea. Era un decembrie târziu. Un prea târziu pentru noi, un insignifiant târziu pentru decembrie și aroma merelor coapte...     

Dintr-un decembrie (XI) - Sunt săruturi pe care nu le putem uita niciodată

        Dragostea ne complică existența. Orice început este compus din pasiune și dorință. Amestecându-le, trăindu-le, căutându-ne de împlinire ne-am asumat riscuri. Aceste riscuri sunt de fapt scările spre un provizorat al iadului. Riscul final, singurul asumat în cele din urmă, este traversarea lui. Dar despre agonia inevitabilă finalului, mult mai târziu. Mereu m-am descurcat cu mine, pentru că orice am trăit a fost asimilat ca o etapă care se cerea consumată, arsă. Aceasta-i diferența dintre noi, dintre mine și tine, dintre genul masculin și cel feminin: femeia trăiește unicitatea poveștii de dragoste care i se întâmplă, se păstrează în singura aventură care contează în viață, aventura îndrăgostelii, în timp ce pentru noi aventura suportă diversificarea. Voi știți a iubi complet, noi știm a descompune sentimentul în afecțiuni aferente diferitelor etape ale  vieții. Sursa supraviețuirii noastre ca tagmă este gena războiului, cea care ne asigură stadiul de invadator sau victimă. În ambele cazuri depindem doar de noi. Adicția voastră pentru idealul în iubire v-a adus grotescul suferinței, în timp ce nouă, concretul, ne-a adus frumosul ei. Tu, femeia, ești iubire, eu bărbatul, am fost și rămân eros.

         Mi-e de trebuință a-ți mai împărtăși ceva. Din amintirile mele nu te poate alunga nimeni. Noi, oamenii, ne pricepem la amintiri, nu prea la tăinuirea lor, pentru că nevoia unei recidive ne împinge la spovedanii inutile. Deconspirările au un rol clar și precis: căutarea celui/celei care înțelege aceste trăiri, care și le asumă ca fiind aidoma unor experiențe personale. De aici și micile dezastre. Comuniune a două suferințe nu construiește nimic. Se creează impresia unui balsam afectiv care va ține de foame până la apariția unei tentative de reconciliere cu viața prin insinuarea unei noi pasiuni. Câtă amăgire! Această amăgire va fi direct proporțională cu dezamăgirea ulterioară. Însă ține-mă minte draga mea, căci îți spun din nou, acum, cum stă treaba cu suferința. Este necesară și firească evoluției. Suferințele noastre, cele mici, ne induc starea neputinței, agoniei. Cumplită ne este trecerea peste abisul din noi, prin el. Ne mințim și ne îndoim de noi înșine, pentru ca apoi să revenim la viață mai atenți, mai dornici, însă mai înțelepți. Marile suferințe ne readuc la normalitate. Boala, de exemplu, ne va reda întotdeauna dimensiunea reala a vieții. Suferința din iubire, ne va aduce doar amarul și tentația abandonului. Mie-mi plac finalurile acestor suferințe, pentru că ele aduc dulceagul nostalgiilor. Știai că nostalgia acestui decembrie are gustul merelor coapte?!... Îmi amintesc perfect gustul, pentru că îl regăsesc pe buzele tale!

                    

Dintr-un decembrie (X) - Iubind nechibzuit murim încet...

           Ca să-mi pot ucide complet amintirile, să merg mai departe fără tine, îmi oblig acest decembrie la concesii care momentan par iremediabile. Însă totul este mai simplu decât pare, nu este decât rutina unei nostalgii. Purificarea, precum orice împlinire la nivelul ființial, impune sacrificii.

         Din iubirea noastră am plecat precum un musafir omenit, adică nici flămând, setos ori suferind. Finalul a fost salvat de sinceritate. Între noi s-a interpus acea tăcere glaciară, făr' de întrebare, făr ' de răspuns. ți-am mulțumit pentru tăcerea dintre noi, pentru că orice cuvânt scăpat atunci avea însușirea prisosului.  Nu am avut așteptări atunci, nu am nici acum. S-a întâmplat între noi, ca în orice relație clandestină, ascunsă indiscreției semenilor, ca fiecare să avem parte de prea multă umbră din partea celor care nu au înțeles mai nimic din ceea ce suntem, din ceea ce ne doream. Asedii au fost, inutile, cel puțin în cazul meu. Nu este loc de reproș, nu este loc de împăcare. Ar mai încăpea în noi ceva încăierări trupești care să compenseze lipsa noastră.

         Îmi amintesc doar frumos despre tine. Nu știu de ce nu-mi mai vine a noi. Când te-am dezbrăcat pentru prima oară am știut că te-am vindecat de pudoare. Apoi prima împlinire ne-a adus și crima asupra candorii. Tot ce-a urmat a mimat începuturile noastre, a prevestit inevitabilul. Nu implic între noi capriciile sorții, vina pentru tot ce nu s-a împlinit ne aparține. Am renunțat la cumpătare pentru a trăi preaplinul. Ție nu-ți pot reproșa nimic. Eu am renunțat la cumpătare, tu ai renunțat la tot. Nu ți-am spus niciodată, însă... Erau nopți în care după ce striveam între noi pasiunea, în timp ce tu te odihneai în braţele mele, eu mă gândeam despre noi ca un Antonius şi Cleopatra, care sfidau mulţimea cu dragostea lor, obligându-i la ipocrizie. Ei ne admirau public, în sinea lor ne-ar fi ucis cu pietre. Ce am avut noi Dumnezeu a refuzat umanității; noi ne-am permis totul, inclusiv blasfemia de a gusta din tentația fericirii. Până la fericire este multă umblătură pentru a o atinge, dar cu iluzia ei ne hrănim acceptabil.

         Nu ne suntem îndatorați prin reciprocitate cu nimic. Nici măcar cu frumosul amintirilor. Mergi înainte ca și mine, fosta mea dragă. Am ajuns abia la a X-a epistolă evadată din capcana unei versificări. Decembrie este al meu, al tău, al nostru, al celor care tânjesc după iubire și mere coapte...          

Dintr-un decembrie (IX) - M-ai amestecat cu mine

        Ți-am dezvăluit avuția mea. Sunt conștiință și suflet. Restul se-ntâmplă în carne și-n spirit. Cândva ai locuit în loja vieții mele. Ai avut acces total la spectacolul lumii mele, cele interioare. M-ai privit scriind, ai tăcut citindu-mă. Ți-am dat totul chiar de nu mi-a stat în putințe. Cumva mi-a reușit atinsul adevărului simplu, cel care aparține doar celor viciați de amor. Să te scurgi în saliva sărutului fără forța brută a animalului supus dorinței și-n același timp să impui lumii ca slăbiciunea ta să fie poruncă într-ale împlinirii. M-ai prefăcut într-un nebun frumos mânuind sabia printre cei căzuți în adorația frumuseții tale. Fără tine nu mi-ar fi reușit amestecul cu cel care nu eram. M-am născut fără aripi și prin tine gândurile mele au prins gustul înălțimilor. Când sufeream în lipsă-ți, tu zâmbind îmi ofereai stiletul care să-mi curme agonia. În tine se pierduse orice candoare, pentru că m-ai deposedat de focul viu din mine. Să arzi precum un rug închinat pasiunii infame și trupul să-ți miroase a mere coapte.  

         Mi-am arogat dreptul de a-ți vorbi despre orice și oricine. M-am îmbogățit prin dorințe și m-am sărăcit prin irosire. Ți-am împărtășit frumosul păcatelor și tu le-ai acceptat, retușând unde puținul frumosului te deranja. Te-am iubit nu pentru întregire sau completarea săracului cu duhul, deși ne-a reușit și acest lucru pe deplin amândurora, ci pentru că m-ai arătat mie așa cum sunt. Când mi-am pus sufletul pe taraba din piața ta numită viață nu m-am așteptat la reversul medaliei. Aflând despre viciile tale, despre desfrâul meu, am fost mulțumit cu ce-am păstrat pentru mine, însă am știut să profit de desfrâul amândurora. Din împletitura viciilor noastre ne-au reușit cele mai cumplite orgasme. Pe spirala torsionată a trupurilor noastre asudate și-a reconstruit arhitectul ăstei lumi iluzia raiului și iadului. Infinitul ne-a dat ofrandă unul celuilalt, dar ne-a pedepsit pentru cutezanța de a ne păstra în  a fi, a simți, a trăi. Am găsit leac împotriva infinitului și absenței tale; mă pot trata doar cu mere coapte...    

  

Dintr-un decembrie (VIII) - Sublimul tău, supliciul meu

        Iubito e decembrie iarăși. Și ninge. Se cerne o ninsoare indecisă care-mi amintește de tine. Așa erai și tu la începuturile noastre. A ta indecizie a durat și durut. Nu ți-am spus-o ca să nu trezesc în tine condiția unei neputințe în a fi. Pentru că purtam intens grija emoției tale, pentru o vreme mult prea îndelungată m-am mulțumit să te privesc. Îți vorbeam puțin și despre nimicuri, deși tu așteptai de la mine o răsturnare a valorilor pe care s-a construit lumea. Pentru asta m-ai ales, m-ai acceptat și mi te-ai dat. Pentru revolta mea împotriva lumii și a Divinității. Între Dumnezeu și mine s-a instalat acea nemulțumire reciprocă care-l viza pe celălalt. El a creat omul fără dorința unei revolte, însă în mine s-a strâns revolta tăcerilor adunate din toți și toate. Oamenii se tem draga mea, de Dumnezeu și de cei ca mine. De Dumnezeu se tem pentru că El este totul, deține puterea și înțelegerea. De cei ca mine se tem pentru că dețin neînțelegerea. Tu nu te-ai temut niciodată de mine. De Dumnezeu da, te-ai temut până mi-ai devenit substrat existențial. Neutralitatea ta amorfa a crescut în sublimul ce-ai devenit. Ceea ce îți inspira teamă, într-un târziu mult părea timpuriu, ți-a devenit sprijin în revoltă. Orice asediu încerca tagma masculină în a te avea devenea umilință. Adorai să împarți umilința. Nu m-am amestecat în devenirea ta, te-am lăsat în socoteala destinului. M-am mulțumit să te privesc...

         Ești mai mult decât frumosul artelor. Orice poemă ți s-ar dedica ar înfuria iadul. Făpturi ca tine se nasc doar pentru motivarea templelor. Și eu te-am avut. Nu simt nici o mândrie în ceea ce mi-ai oferit. Mai degrabă mă răscolesc în atemporalitatea acestui decembrie, pentru că sunt mult prea multe decembrie în afară noastră decât împreună. Te priveam și în absență cu irișii minții. La fel mi se-ntâmplă și acum. Ești aici dar fără simțirea că ești. Ești artă deșartă pe zidurile goale ale sufletului. Ești frumosul unui rece și indecis decembrie. Ești albul și puritatea unei cale. Este vremea ta. Mai perfect... este vremea începuturilor. Pentru mine însă nu există un alt început. Dacă nu l-am uitat pe Dumnezeu, nu te pot uita nici pe tine. Merg înainte mânat de sindromul unei recidive altfel. Ceva care să-ți semene și care să nu-ți semene. Ceva care să păstreze sublimul tău, supliciul meu, însă care să-mi schimbe trupul din cimitir al unui suflet pierdut într-un parc de distracții. E încă decembrie și sunt aici. Mă gândesc cât de greu îmi este și intuiesc cum îți este ție... Vom trece împreună peste toate acele decembrie trăite cum trebuie: simplu și deopotrivă puternic implicați. Robia afectului s-a născut între oameni, aceeași oameni care uneori ca și noi, nu se tem să-și spună te iubesc. Oare Dumnezeu ne mai crede?!...