Iubirea-i un flutur de noapte

Iubirea-i o șoaptă în miezul de noapte,

bătaie de aripi în zbor indecis,

dă-mi jertfa ascunsă în buzele coapte,

învie-mi cu ele ce-n zi ai ucis.

Iubirea-i o carne ce stă în lumină,

sub ceara din lună, nud palid îmi ești

bătaia de aripi se stinge sub vină

când știi că-i blestem a-nceta să iubești.

Iubirea nu-i vorbă, e doare și freamăt

o lacrimă în zâmbet se sparge în șoapte,

în palmele tale iubire ta-i geamăt

a mea-i devenită un flutur de noapte.

Cât încă există nopți rupte din geană

mi-s Wagner ridicol în firava-ți cale,

îți cer recviem peste ultima rană

și-un final insectar al iubirilor tale.

Trăind cu lipsa unei dimensiuni acaparatoare

Cum am ajuns să mai sper doar în regalitate!? Cum m-a părăsit încrederea în neamul meu!? Păstrez în mine doar seminția și puțină tradiție românească, doar atât cât a încăput în mine. Sunt pedepsit prin contemporaneitate pentru că sunt jurnalist într-o țară în care jurnalismul se identifică cu mizeria mizantropică împărtășită fără decență românilor, de ceea ce putem numi clasă politică. Această reacție nu este un material politic, este un reproș pe care mi-l aduc mie și conștiinței mele.

Deși practic jurnalismul de 22 de ani, arareori mi s-a întâmplat să răbufnesc cu disperare și adresă la nevolnicia celor care ne aspresc destinele, prin incompetența lor. Am realizat multe matinale radio și mai întotdeauna am preferat să tratez cu disprețul ironiei orice inepție ministerială ori guvernamentală. Nu m-a interesat niciodată regalitatea pentru că nu am văzut-o ca o soluție la haosul în care am supraviețuit cu constanța unei încăpățânări nătângi. Însă am remarcat cu fiecare remaniere guvernamentală, cu fiecare schimbare a politicienilor și apartenenței acestora atunci când se formau noi guverne, că gradul de competență, bun simț și determinare sunt în cădere liberă tinzând tot mai mult spre un zero absolut. Politicienii noștri, înregimentați în oști ostile nouă, au compensat prin ridicol, aviditate, dueluri total necavalerești, incompetență dusă la prostie și ceea ce este cel mai grav, lipsă de respect pentru neamul din care fac parte, lipsă de respect pentru istoria lui, pentru gloria lui puțină, atâta cât a fost ea posibilă.

Mă uit cu adâncă mânie neexprimată la ceea ce urmează după pensionarii politicii actuale și nu pot a ignora lipsa de pregătire, intelect și respect inclusiv pentru viitorul lor. Idioților, ”carpe diem” are cu totul altă însemnătate decât nepriceperea voastră în ale supraviețuirii prin decență, ori pentru voi jertfă sau jaf este totuna. Acum ani buni m-am pierdut de Dumnezeu, însă datorită vouă încep să-i văd umbra. Nu aveți nici un merit, din acest simplu motiv nici măcar nu vă pot mulțumi.

Presa ca și politica, ori orice altă meserie, este făcută cu oameni. Biblia ne-a învățat că Dumnezeu lucrează prin oameni, însă jurnaliștii precum și politicienii au un alt ”Dumnezeu” căruia îi aparțin, un stăpân care deja i-a condamnat la foamea sufletului. Nu îmi fac mea culpa pentru că aparțin acestei tagme, pentru că mai sunt câțiva ca mine, îmi fac mea culpa că am preferat să vă ignor pe voi și pe cei care vă îmbuibă cu banii prin care puteți cumpăra strict iluzii. Se apropie anul de când nu mai primesc în casă politica și canalele de știri, se apropie decada de când am început să profesez sub perfuzii. Când înțelegi jocul și neregulile lui și știi că nu mai poți fi mințit ce-ți mai rămâne? Resemnarea, abandonul sau evadarea într-o dimensiune copleșitoare, motivațională. Singura dimensiune acaparatoare aparține Divinului, restul sunt o fata morgană violată de toți, cu rândul creat la vederea publică.

Nu am nici o certitudine în ceea ce privește salvarea prin monarhie constituțională, dar am certitudinea unei atitudini care tinde spre excelență. Sufletul când se hrănește cu bunul simț și rațiunea, fie ea chiar și a unui compromis, rabdă mai cu drag, este mai atent și este dispus să investească în cel de lângă el. Voi continua să lupt, dar o voi face altfel; taciturnul pitit dinapoia ironiei mele va deveni limbă de foc și sper să nu aflu vreo apă care să-mi stingă setea. Nu voi veghea asupra neamului, nu am această putere, dar voi veghea asupra mea și asupra celor dragi, o veghe care ne este tuturor la îndemână. Când veghea va deveni comună sunt convins că vor începe mulți a se teme și noi le vom da motive să confunde în disperarea lor, respectul cu frica! Aș iubi gestul efortului comun prin care am scoate la lumină masa tăcerii!...

Drumul dintre uși

Sunt bine! Motiv pentru care, de la revenirea acasă mi-am așezat viața între două uși. Pe una dintre ele am revenit în viața mea și astfel mi-am redus alternativele de fugă la una singură. Să fug de cine? ... sau din calea cui? Niciodată nu m-am supus unui partaj, am preferat să acționez pe cont propriu, să-mi asum toate delicvențele rutinatei mele existențe. Eșecurile care vor urma invariabil (pentru că mi-s omul supus greșelii, poate cel mai îndepărtat de iluzia utopică a raiului plin de etern și peren), mă vor îndrepta înspre singura ușă – ispita evadării. Cu fiece eșec pașii mei vor fi tot mai grăbiți și în tocul ușii voi ajunge sufocat de la alergare. Nu mă tem, chiar dacă dincolo de acea ușă mă poate aștepta răzbunarea acestor neîmpliniri, căci nu de ratări mă tem și nici de cei afectați de ele, mai degrabă mă tem de statornicia conștiinței mele, care nu-și uită menirea pedepsei, mai ales în ceea ce mă privește.  

Și totuși! Până la ușa plecărilor am un drum de parcurs, un drumeag plin de praful trădărilor viitoare, de ploaia agoniilor inserate a neputințelor voastre, de arșița bucuriilor voastre mărunte - mai mult sau mai puțin meritate. Știu că pe ușa pe unde am intrat am pus definitiv zăvorul și nimeni nu-mi succede în cătarea drumului, astfel singura alternativă (inclusiv a celor care deja mă dețin prin partajul neacceptat) pentru a fi capturat, rămâne așteptarea dinapoia singurei mele soluții de scăpare. Am trecut multe prea des dincolo de ușă pentru a nu-mi permite deja-vu-ul ulterior comuniunii.

Voi sădi plopi pe marginea drumului dintre uși pentru a-mi proteja trupul de praf, ploi și arșiță, voi sădi iarbă pe cărăruie pentru a-mi înăbuși zgomotul călcăturii și voi bate pasul pe loc dinaintea ultimei uși până la epuizare, pentru ca apoi să străbat înapoierea în liniștea vindecătoare și meritată. Mi-e dragă singurătatea mea, prin ea sunt și tot prin ea am devenit tuturor, uneori inclusiv mie, certificatul dezamăgirilor. În mine am deschis un schit cu o singură chilie ...    

Autismul verii mele

Pentru mine a fost un august rătăcitor. M-am reîntors între semeni și nesemnificativa lor latentă agitație. Nici o grabă într-ale bucuriei sau dăruirii, nici o grabă într-ale agoniei. Același nimic servit altfel, un soi de libertate austeră afectivă. M-am obligat la această reobișnuire fiindcă decisesem că această lună va fi una făr’ de negație cu adresă. Nu am coborât între semeni, nici nu am urcat printre ei, a fost un simplu amestec, care (trebuie totuși să recunosc) a refuzat adeseori regulile omogenizării. Am întâlnit același derizoriu, același stil românesc înclinat spre supraviețuire, indiferent de metode și consecințe.

La început de august am plecat atunci din mine, fără gânduri și fără speranța unui ceva. Nu mi-am dorit vreo eliberare sau vreun graffiti pe un oarecare peron isinua(n)t al vieții, mi-am dorit în ascuns o platitudine nepretențioasă, lipsită de obligația unei comuniuni compensată cu compromisuri ale bunului simț. Revenirea în firescul ăstei lumi, mereu presupune pentru mine o indecență și aroganță adusă mie, tocmai pentru că mie, tocmai mie, mi-a reușit detașarea; din acest banal motiv, sunt semeni care consideră că merit să fiu pedepsit. Le spun în astă spovedanie că pedeapsă mai mare decât a fi printre ei nu există.

Oricum a trecut mult prea repede această repudiere în abstractul pentru care mă pregătisem dinainte. Bifez un bine pentru doza de liniște, un foarte bine pentru revigorarea încăpățânării mele de a crede în schimbarea umanității, excepțional pentru revenirea-ntr-un întreg descompletat la plecare. În mine nu s-a schimbat nimic, am aceeași înclinație spre devorarea a orice și oricine-și dorește a-mi fi sursă motivațional-inspiratoare, am aceeași tendință spre zero că ceva, cumva, cândva se va schimba ...   

Nu am înspre ce mă întoarce

Am atins 500 de texte pe blog (inclusiv cu acesta). Am sesizat acest fapt recitindu-mă în mijlocul ăstei nopți fără semne, temeri ori bucurie. Am început  cu exprimarea în scris acum mai bine de 10 ani și mi-am expus ființialitatea pe acest blog atât cât mi-a fost cu putință. Nu am ascuns niciodată că există scrieri pe care le-am ferit de oprobriul public, însă și acelor trăiri le va veni vremea atunci când mă voi decide să public carte. Sunt posesorul unei doze suficiente de nebunie frumoasă care să-mi permită această defulare scriptică laolaltă cu asumarea dezacordului principial al celor care mă citesc, mai mult sau mai puțin intenționat. Am fost acuzat de suicid public, de tortură emoțională sau de naivitate afectivă, dar nimic din aceste reacții nu m-a oprit din devenire, din procesul infailibil al maturizării.

Sunt ceea sunt pentru ca am avut suficient curaj să exist, să experimentez, însă mai presus de toate să împărtășesc din ceea ce sunt și am trăit. Mi-am asumat eșecurile - acceptându-le, izbânzile - bucurându-mă mărunt, iubirile - scuturându-mă împreună cu ele de fragilitatea umană, căci chiar dacă m-am detașat de umanitate și slăbiciunile ei niciodată nu m-am exclus din eroarea umană ca și creație, evoluție, introspecție, devenire, împlinire, eșec, revoltă, bucuria de a fi. Am permis fiecărei capilare să mă curețe sângerând, fiecărui gând să mă trădeze muncindu-mă, oricărei tresăriri sufletești să mă trădeze sau să mă împlinească. O spun ca și cum aș fi avut de ales, nu obligat de contemporaneitate și recidivă!...

Am ales să-mi trăiesc viața cu franchețea iluziei purgatoriului,  neiertarea nedefinirilor și incertitudinilor căutând elucidarea misterelor lor, cu răscolirile existențiale care s-au cerut dizolvate în magma trăirilor, cu revoltele împotriva firescului degradant acceptat de societatea care m-a acceptat și pe care la rându-mi, necuviincios, am refuzat-o. Mi se pot reproșa multe, însă vă previn cu o politețe distantă că totul se va dovedi a fi o inutilă irosire. Viața prin voi, toți cei care m-ați petrecut cu amiciția, prietenia, iubirea sau ura voastră, fățișă ori ascunsă, m-a frământat prin firescul pe care a dorit a mi-l impune, un firesc nepotrivit firii mele avide de certitudini, adevăruri și palpabil. Tot ceea ce am iubit s-a stigmatizat în mine, tot ceea ce m-a dezamăgit și m-a rănit am iertat dar nu am uitat. Doresc a simplifica ideea stupidă a unei idolatrizări, căci iertarea ne este străină aparținând ca sentiment și împlinire doar Divinității, eu am iertat în măsura în care sunt capabil ca simplu slujbaș al tramei umanității.

Clar îmi este că nu mă voi opri aici. Voi continua exprimarea revoltei sau bucuriei care mă definește în acțiunea numită viață. Voi continua în  a fi! Voi continua a scrie! Voi continua a împărtăși, a certa, a mă revolta, a iubi tot ceea ce îmi aduce rezonabilul în existență! Voi dărui celor care au șansa de a fi merituoși, celor care știu a-și aprecia real propria lor existență, celor care nu se tem de defectele și calitățile lor, celor care rup din ei precum leproșii pentru vindecare, pentru desăvârșire. Am plecat acum mai bine de 10 ani pe un drum fără întoarcere, atunci când am ales obligat între totul sau nimic, totul. Voi continua să iubesc nefirescul vostru, preferând să trăiesc pentru mine și cei care se refuză existențial. Credeți-mă! Aici, în această complexitate a trăirii, a existenței, a fi-ului, nu există drame, există doar bucuria de a fi …

Sunt supusul geometriei iubirii

Sunt foarte multe pe care încă doresc a le face, a la împlini. Sunt doruri care macină mărunt la temelia ăstei existențe pline de absurd și uneori de neprevăzut. Nu mă includ în tagma celor care-și blestemă neputințele, celor care se roagă inclusiv la ajutor divin pentru împlinire. Mereu am crezut în ceea ce sunt și ca atare sunt tributar acestei credințe. Categoric sunt sute de reproșuri pe care am a mi le aduce, dar știu că asta nu mă ajuta deloc. Ca oricare, am purtat măști și am fost demascat (din fericire) doar de conștiință. De la semeni am învățat minciuna și tot de la ei am învățat a mă debarasa de ea și mai ales de consecințele ei. Însă despre a iubi niciodată nu am învățat destule, sunt veșnicul repetent al stării …

Am certitudinea ca prin iubire mă definesc, mă completez, mă exclud din tagma primatelor, însă deopotrivă mă subjug ei, tagmei primatelor, atunci când mă scald în zeama endorfinelor. Endorfinele au o patetică legătură cu fericirea și dependența de ea, însă în cazul meu ele au legătură doar cu războiul sexelor. Nu am îmbrăcat niciodată un cavalerism propice duelului, spadei sau glonțului, am ales doar tentația sufletelor alambicate, nesigure în dorințe dar pline de ele. Freamătul patosului, șoapta nerostită a dorinței care mistuie au fost pentru mine preludiul fiecărui moment dedicat iubirii. Replica atingerii acelor suflete pregătite tainic să-mi cedeze a fost cea mai încântătoare muzică auzită vreodată de sufletul meu și dincolo de orice muzică s-a întâmplat versificarea. Tot ceea ce am primit de-a lungul vremii mele devenit-a un poem închinat nemărginirii inimii. Tot ceea ce în normalitatea privirii iscoditor-arzătoare se potrivește a fi doar curbe carnale în zbuciumul afectului pătruns de frământarea palmelor mele devine poruncă pentru o  izbăvire definitorie și definitivă.

Sunt la fel de vinovat de tot ceea ce i s-a întâmplat femeii în anotimpurile ei precum fiece bărbat dispus la abandon dinaintea fericirii alesei, indiferent cum a înțeles el fericirea. Orice te iubesc am rostit a fost egal măsurii desfrâului pe care femeia și l-a asumat. Cu cât desfrâul a fost mai liber și mai asumat cu atât mai răspicat a fost te iubesc-ul meu. Sunt doruri la care nu voi renunța nicicând doar pentru a nu mă descompune și din același motiv sufletului meu i-am ridicat pereți înalți, dincolo de care nu trece nimic din ceea ce am iubit, căci fără de nostalgii sunt nimic. Memoria lor mă determină în ceea ce sunt și fac, îmi desăvârșește geometria afectului. Este tardiv, dar numai astfel mi se întâmplă  a fi; inutil am ignorat șarpele atâta vreme cât n-am ignorat nici o Evă egală mie în mistuirea prin împlinire a dorințelor. Dacă mi-ar fi în putință, femeii i-aș pune aripi indiferent de sălbăticia unei revolte heruvimice … 

Fum ...

Un viitor ascuns nici că se poate,

nu-i loc în zațul ultimei cafele,

în vis îmi spui de stânci trucate

despre destine urcate-n carusele;

tristețea ta-și aprinde o țigară,

motivul dintre noi s-a stins

speranța mea s-a relocat la gară

cât timp mai e un tren de prins.

Din lume voi pleca în astă seară

în locuri care nu se văd pe hartă,

pământuri unde-amanții exersară

cum faci din eros o sublimă artă.

Fără adresă nu-ți pot da de știre,

că-s vrednic de amantul ideal,

că nu încap într-un costum de mire

și doar platonic sunt sentimental.

Mă voi întoarce-n cafeneaua gării

pentru o ispită conturată-n fum,

promit apoi că te voi da uitării

mă voi preface-n vânt, iluzie, scrum ...