duminică, 17 august 2014

Sunt supusul geometriei iubirii


Sunt foarte multe pe care încă doresc a le face, a la împlini. Sunt doruri care macină mărunt la temelia ăstei existențe pline de absurd și uneori de neprevăzut. Nu mă includ în tagma celor care-și blestemă neputințele, celor care se roagă inclusiv la ajutor divin pentru împlinire. Mereu am crezut în ceea ce sunt și ca atare sunt tributar acestei credințe. Categoric sunt sute de reproșuri pe care am a mi le aduce, dar știu că asta nu mă ajuta deloc. Ca oricare, am purtat măști și am fost demascat (din fericire) doar de conștiință. De la semeni am învățat minciuna și tot de la ei am învățat a mă debarasa de ea și mai ales de consecințele ei. Însă despre a iubi niciodată nu am învățat destule, sunt veșnicul repetent al stării …
Am certitudinea ca prin iubire mă definesc, mă completez, mă exclud din tagma primatelor, însă deopotrivă mă subjug ei, tagmei primatelor, atunci când mă scald în zeama endorfinelor. Endorfinele au o patetică legătură cu fericirea și dependența de ea, însă în cazul meu ele au legătură doar cu războiul sexelor. Nu am îmbrăcat niciodată un cavalerism propice duelului, spadei sau glonțului, am ales doar tentația sufletelor alambicate, nesigure în dorințe dar pline de ele. Freamătul patosului, șoapta nerostită a dorinței care mistuie au fost pentru mine preludiul fiecărui moment dedicat iubirii. Replica atingerii acelor suflete pregătite tainic să-mi cedeze a fost cea mai încântătoare muzică auzită vreodată de sufletul meu și dincolo de orice muzică s-a întâmplat versificarea. Tot ceea ce am primit de-a lungul vremii mele devenit-a un poem închinat nemărginirii inimii. Tot ceea ce în normalitatea privirii iscoditor-arzătoare se potrivește a fi doar curbe carnale în zbuciumul afectului pătruns de frământarea palmelor mele devine poruncă pentru o  izbăvire definitorie și definitivă.
Sunt la fel de vinovat de tot ceea ce i s-a întâmplat femeii în anotimpurile ei precum fiece bărbat dispus la abandon dinaintea fericirii alesei, indiferent cum a înțeles el fericirea. Orice te iubesc am rostit a fost egal măsurii desfrâului pe care femeia și l-a asumat. Cu cât desfrâul a fost mai liber și mai asumat cu atât mai răspicat a fost te iubesc-ul meu. Sunt doruri la care nu voi renunța nicicând doar pentru a nu mă descompune și din același motiv sufletului meu i-am ridicat pereți înalți, dincolo de care nu trece nimic din ceea ce am iubit, căci fără de nostalgii sunt nimic. Memoria lor mă determină în ceea ce sunt și fac, îmi desăvârșește geometria afectului. Este tardiv, dar numai astfel mi se întâmplă  a fi; inutil am ignorat șarpele atâta vreme cât n-am ignorat nici o Evă egală mie în mistuirea prin împlinire a dorințelor. Dacă mi-ar fi în putință, femeii i-aș pune aripi indiferent de sălbăticia unei revolte heruvimice … 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu