Pentru că doar nimicul dăinuie ...

Stratificarea pe scara evoluției există doar în aparență. Peste tot, indiferent unde ne-am cățărat, ori cât am reușit prin sacrificii, neputința și mârșăvia umană au aceeași măsură valorică. Orice, oricum, oricât sunt doar iluzii care macină și motivează, însă dincolo de ele și implicațiile lor, întâlnesc aceeași rezistență a nimicului. Tot ceea ce construim, mai ales relațiile interumane, prieteniile și îndrăgosteala au aceeași finalitate.  Paradoxul sacrificiului inutil ar trebui să ne mențină în zona prudenței, cu precădere în cea a bunului simț, însă nu întotdeauna educația rezolva și problema implicării afective. Astfel, prin exprimarea suferinței, omul primește neasumatul drept al grotescului; un animal rănit este omul refuzat și neiubit și însăși cea mai teribilă fiară a pământului, atunci se teme de om.

Dezastrul ne stă scris în gena umană și el este singura reflexie sinceră a orgoliului. Munca depusă în cultul sinelui și păstrarea echilibrului ființial, de care aveam parte atunci când iubeam, devine cenușă. Nu avem la îndemână speranța Pheonixului, avem doar certitudinea anticipată a ratării. Și atunci, mă întreb, de unde nevoia acestui compromis, când finalitatea-și păstrează constanta prin rezultat? Orice compromis presupune un regret ulterior. Între nimic și compromis, preferabil ar fi primul!

 Ce bine îmi este făr’ de regrete ...

Destrămarea cărnii (V)

Motto: ”Foc am venit să arunc pe pământ

                                                             și cât aș vrea să fie acum aprins!”

                                                                                  Luca

Suport nedreptăți doar din partea vieții. Le-am pierdut numărul, le simt tot mai multe și mai apăsătoare. Nu-mi mai pun problema unei superficialități personale, merg pe intuiția-mi exersată și pe ideea unei calomnii a destinului întărită de teoria creștină, cea a încercării. Pentru un lucid ca mine este o ciudățenie să iau în calcul vreuna din teoriile creștine, însă nevoia unui reper în acest haos tot mai dezorganizat mă obligă și la astfel de artificii. O minciună, oricât de motivată ar fi, rămâne o minciună, însă o prefer ispășirii păcatului.

Surdă și mocnită-i durerea din acest haos care mă definește, durere coaptă în ungherele ființei, apoi pornită spre carne. Sunt prins între mocnit și urcarea-n stihie, și-n povârnișul durerii nici o țipenie de om. Măcar mi-e de liniște și taina minciunii, însă aștept acel adevăr care cu prețul trădării minciunii îmi va spune despre viață și de unde blestemul neîmplinit al nedreptăților. Încă rezist, încă sunt deasupra durerii ...  

M-am născut bătrân și de atunci scriu cu un condei înmuiat în conștiință ...   
    

”... metru de pământ și cer, ...”

Dezamăgirea, ca și ofertă, o pot numi una dintre calitățile concrete ale semenilor. Precum insist eu vis-a-vis de aprofundarea stărilor, asemeni insistă și oamenii în exersarea dezamăgirilor. Este cumplit pentru semeni să nu mai seduca pe cineva asemeni lor, să nu întindă năvodul pentru capturi naive, să nu irosească ceva suflet în inutilitatea unei investiții fără viitor, să nu profite de investiția sinceră a celor pentru care ei contează. Mă îndepărtez tot mai mult de ceea ce-mi seamănă doar anatomic, fiindcă sunt unul dintre ultimii principiali nebuni. Nu mă dezic de erorile mele și nici ceea ce este calitate, nu mă dezic nici de caracter. Sunt dificil, extrem de greu de mulțumit, aproape imposibil de sedus (mă refer la frumos indiferent de sorgintea lui, că provine din natură sau din umanitate), am instincte cultivate, o rațiune extrem de practică și un car de bun simț - care îmi spune să tac și să plec definitiv chiar atunci când cei dragi îmi greșesc grav. Nu sunt un pătimaș al vreunei superiorități, al vreunei stăpâniri între semeni, dar sub nici o formă nu voi fi vreodată adeptul supunerii. 

”A avea caracter înseamnă a fi capabil de cruzime” spunea Cioran într-unul din caietele sale. Îi dau dreptate! Considerați-mă cel mai sălbatic și sângeros animal cu putință, atunci când sunt obligat să-mi încalc principiile, să renunț la caracter, la munca pe care am depus-o supraviețuind vieții și amărăciunilor ei, amărăciuni produse de voi, cei care-mi semănați. Un foarte apropiat prieten , C., îmi spunea în vinerea mare că sunt un dogmatic, că sunt în atitudine, gândire, simțire și visceralitate, expresia esenței. Se-ntâmplă să port această cruciadă împotriva neputinței, superficialității și mediocrității umanității de prea multă vreme. Am ajuns să prefer propria-mi lașitate și cuvântul scris decât lupta. Nu abandonez cruciada, schimb tactica, fiindcă în acest război nu există cavalerism și nici prizonierat. M-am îndepărtat de esența existenței, iubirea și astfel, de om. Îmi este străin sentimentul urii, chiar dacă cândva trăiam precum în versul lui Păunescu: ”mi-ajunge-un metru de pământ și cer/ să pot să cânt, să pot să mă ofer”. Această înstrăinare mă apropie tot mai mult de iluzia seninului din albastrul cerului și uneori Îl întreb, dincolo de orice retorică: ” ... cum de-am ajuns a numai fi și când ...?” ...

PS: ... care-i aveți, bucurați-vă de îngeri ...   

În astă noapte, e noapte degeaba! ...

             E  noapte; încep a scrie ... Este 4.06, ora la care "debutez" în  demenţa penultimei zile de abstinenţă. Pentru ce să absorb această abstineţă? Unde eşti tu Divinule acum? Cezi că te hodienşti în mine acum, mai de cu seamă în ceilalţi? Orice dorinţă a ta acum poate fi iluzie, aceeaşi iluzie cu care noi, cei care zăbovim în speranţă, trăim pentru ziua de azi. Mâine există doar pentru tine. Nu mă dezic de ceea ce Eşti, mă dezic doar de iluzia speranţei. Mi-aş fi dorit ca vulturii să-ţi fie asemeni doar în zborul deasupra lumii, când privesc umanitatea şi restul  creaţiei Tale, nu în cel al devorării stârvurilor. Îţi mărturisesc că eu aş pedepsi umanitatea mult  mai ecumenic decât o faci Tu; nu aş tolera liberul arbitru, l-aş osândi la deja-vu! Dacă Te-ai iubi măcar cât îmi reuşeşte mie, ai renunţa la indolenţa Ta vis-a-vis de ceea ce ai creat. Fiece clopot sună în taina vreunei mântuiri, nu-mi apare decât a solfegiul unei blasfemii îndurate. Sunt singur în ăste zbateri şi îmi este soiul unei crucificări fără noimă. Mă caut de orice eşti, dar îţi încredinţez un secret: mă caut de ceea ce nu m-ai convins "a fi"! Cu toate ăste îţi spun că Tu poţi fi singura speranţă din cutia Pandorei, ceea ce nu a fost cu adevărat dezvăluit lumii. Timpul lumii nu bate pentru noi, căci suntem nimic, bate doar pentru Tine! ... Acum voi rosti o blasfemie asumată: dă-mi mie orice păcat pe care nu şi-l asumă umanitatea! Dă-mi mie şi păcatele pe care Tu ţi le-ai refuzat! ...    

   

Nu-mi mai vorbiți despre nimic ...

Nu-i zi lăsată făr' de paragina cuvântului. Mă-ntâmpină umanitatea cu varii teorii existențiale și dramele lor aferente. Nebunii îmi vorbesc despre frumosul ascuns în gesturi fără însemnătate. Diverse povești spuse pe voci și tonalități diferite, însă similare în finalitatea lor. Tristețea sau bucuria altora, mereu mai interesantă decât propria viață a povestitorilor. Pasiunea o regăsesc mai mult în imaginația semenilor decât în ale lor trăiri.

Am renunțat să vă mai caut de viu, de pulsația sangvină atât de dragă mie. Nu-mi găsesc scuze pentru pierderea de vreme pe care v-o împărtășesc. Mi-am asumat naiv acea toleranță nemotivată, de parcă Dumnezeu mi-ar fi încredințat păstrarea timpului. Decât să îmi ofer disprețul celor care cuvântă în van, aleg să-l împărtășesc celor care cuvântă despre pasiuni și sentimente false prin scris și care nu-mi pot simți viul.

Din cauza omului, am ajuns să-mi fie mai de preț timpul decât omul, să-mi fie mai dragă tăcerea altora decât a mea; căci trebuie să recunosc, cu propria-mi tăcere și toleranță conviețuiesc de bună vreme ...

”Fugit amor” ...

Te-am căutat în vremea lumii

dorind întreg să te iubesc,

mă confesam în noapte, lunii,

rugă-i șopteam, să te găsesc.

Tu m-ai primit în taina dimineții

și m-ai iubit cât ți-a fost dat,

te-ai așezat în linia vieții

ce s-a-ntrerupt, când m-ai lăsat.

A fost prea scurt și tot mai doare,

mult prea puțin ne-am fericit,

în vremea lumii milenare

eu de iubit, te-am tot iubit.

Mi-s înger decăzut din drepturi

și te-am urmat în întuneric;

doream să-mi fii tu soață-n ceruri

căci pământesc, nu ți-am fost vrednic.

În pasul singur ce mă poartă,

mi-s trup mutat din loc în loc,

mi-ai fost destin, acum mi-s soartă

Eros pribeag, fără noroc ...

Surse și motivații (V) ...

Să te privezi de libertatea pe care ți-o conferi prin detașarea față de tot ceea ce este lumesc este specific mediocrității asumate. Să te supui unui destin prescris, care te condamnă infailibil la ”a nu fi” ...

*

Viața pentru mine a construit multe pasaje; toate ăste s-au dovedit doar porți de intrare înspre acomodarea cu umanitatea și rânduiala ei. Pentru ieșirea din viață mi-am săpat fiecare poartă cu truda unui ocnaș condamnat la suferință. Orice am construit cu pasiune s-a dovedit a fi inutil, căci fiece poartă deschisă a însemnat abandonul pasiunii regăsite și forțarea unui noi evadări, și ulterior, izolarea într-o altă și nouă pasiune ...

*

Vâscozitatea-mi sangvină – singurul motiv care-mi împiedică împăcarea cu cerul ...

*

Dimineața aceasta mi-am petrecut-o printre semeni; prea puțini frumoși, mult prea puțini sinceri, aproape deloc vii. Mi-e clar; sila este cea mai îngăduitoare atitudine pe care mi-o permit ...

*

Mă caut de timp pentru a scrie; viciul tutunului și al scrisului mă îndreptățesc să nu mă caut încă de eternitate și promisiunea mincinoasă a liniștii ...

*

Sunt mult prea autocritic pentru a spera că voi egala vreodată o valoare a neamului românesc. Iubesc criticile semenilor; astfel îmi dau seama cât de naiv este omul și cât de brută mi-s eu ...

*

I. mă întreba deunăzi dacă nu-mi doresc reîntoarcerea la adolsecență și dacă nu aș schimba ceva din viața mea. I-am spus că nu aș renunța deloc la ceea ce sunt și mi-aș retrăi identic viața. Acum îi spun și motivul: cum să renunț la autenticitatea mea?! ...