Dacă ...

... dacă pe moment nu-mi vine a nimic, nici măcar a scrie sau citi, măcar să am răbdare să ascult ...

Captiv într-un destin între sacru și păgân

Este puțin ciudat pentru un veșnic nemulțumit și gânditor, precum unul ca mine, să trăiești cu conștiința că exiști. A mă accepta contemporan ăstei lumi, pentru mine este un fel de provocare demiurgică, acel perpetuum mobile aferent supraviețuirii. Cum oare mă pot adapta lipsei de rigoare emanată de respirația greoaie a umaniății, când mă știu tributar prejudecăților și încorsetat în principii? A le avea pe ambele este ca și cum ai trăi iadul și raiul deopotrivă. A fi educat înseamnă a-ți însuși principiile cu care ai scăpat din casa părintească; a fi erudit presupune și perpetuarea acelui proces autodidactic, prin care teoria se regăsește în cele din urmă în practica acțiunilor noastre.

Sunt multe care mă nefericesc la mine, dar mereu mă opresc la limite. Mă obsedează lipsa iluziilor și a speranței; sub acest asediu continuu al rațiunii și conștiinței singura armă care mă reprezintă este sinceritatea. Dar, ce poate face sinceritatea într-o lume în care absurdul, minciuna și fariseismul domină? Nimic. Nici măcar nu poate fi recunoscută. Sunt un anonim între maniaco-depresivii care se mișcă în deplina libertate prost înțeleasă și aplicată ăstei lumi. Eu mă declar un spirit liber, dar sunt un biet captiv care atunci când întinde mâna să ajute, pentru a nu fi perceput ca cerșetor trebuie să mintă. Cum putem elimina paradoxul “a fi sincer trăind în minciună” decât insistând pe zicala “cea mai bună minciună este adevărul”!?

Păcatul iubirii

Păcatul iubirii stigmat mi-e în oase,

prin vene îmi curge veninul de Evă

mă afli prin piețe, azile și case

Geneza mi-e mama, pământul mi-e sevă.

Se poartă prin lume războaiele surde,

sirene anunță decesul iubirii

păvaza mi-e trupul zeițelor nude

căci rană mi-e ființa supusă robirii;

prin rugă mă zbat să trec în neființă,

să uit despre toate și tot ce-am iubit

pârjolul din mine îi dor și dorință

îți las amintire un suflet ciobit.

Vidul (III)

Motto: “ De ce îi este omului de astăzi?

    De iubire și de sens”
                          Nicolae Steinhard

Nu-mi mai este de nimic…

Nici platitudinea nu mai are gustul searbăd al rutinei. Nici un mister nu mi se relevă dincolo de cortina ăstei lumi. Dramele semenilor sunt perfect identice și lasă aceleași urme de soi; chipuri sculptate în lutul resemnării. Niciuna din formele pe care le poate întruchipa tristețea nu-mi pare autentică. Orice s-ar pierde prin trăirea vieții nu-i este de suficiență agoniei pentru a-mi oferi o zvâcnire a tâmplei. Ceea ce umanității aduce a compasiune mie îmi seamănă unui adulter consimțit cu moartea. Orice trădare merită nepedepsită atunci când prin dezgust și nevoia de răzbunare ne trezește la viață. Ofer toate frunzele aflate în agonia toamnei pentru un licăr de viață în păsări și semeni, pentru ca fiece asfințiț să aibe un rost, pentru ca cenușa să-mi fie judecată în înaltul cerului sau măcar pe cupola lumii!

Ciudat cât de mult îmi place toamna și ploaia și vântul și gândul că …

… nu-mi mai este de nimic …  

Paradoxurile din noi

Întrebãrile care m-au obsedat întotdeauna, se referã la: ce nu aș putea fi, sau, ce aș refuza dacã mi s-ar oferi, sau, ce nu aș putea oferi. Mulți m-ar acuza de egoism. Este mai egoist și mai convenabil sã îi acuzi pe ceilalți atunci când eșuezi. Crezul nostru despre ceea ce suntem ne orbește și limiteazã rațiunea. Poate chiar este realã zicala "cunoașterea ucide acțiunea"; dar recunoscând cã nimic nu este real pânã la înfãptuire, poți apela și la reversul ideii anterioare: "ce nu știi, nu te ucide". Atâtea paradoxuri întâlnești în filozofie cã uneori realizezi cã a filozofa este o tristã masturbare cerebralã. Dacã ne-am opri din a filozofa numai aici, ar fi mai mult decât excelent. Dar mergem mai departe, insistãm în ideea de a șoca anturajul și de a impune socializarea cu de-a sila. Cei care cred cã gândesc au un iz de infatuare care nu-i face mai iubiți și nici nu le conferã automat statutul de lider. 

Sunt pasărea pământului

Sunt una dintre adaptatele 
păsări ale pământului.
Mă includ între cele cu 
libertate precară,
sau relativă.

M-am născut fără aripi

sau ele mi-au fost retezate.

Nu-mi amintesc despre aripi

și nici gustul libertății

nu-l mai știu

cum îl simțeam odinioară.

Accept moartea

oricând și oriunde,

fără tăgadă. Poate astfel

voi primi dreptul la aripi

și tot ce-i pământean

îmi va reda libertatea.

De la vierme până la om

în lumină

la toți ne cresc aripile ...

NU ...

 (când îngerii se ceartă Dumnezeu apelează inutil la Liberul Artbitru ... și începe a scrie poezie)

NU președenția, monarhia sau parlamentul unui stat este prima putere în stat, ci natura umană cu principalele ei defecte. Războaiele lumii NU au fost pornite din principialitate ci din cauza orgoliilor. O introducere brută și fără substrat, dacă orgoliul NU ar fi unul dintre instinctele primare umane. Pentru că indiferent dacă ne place sau NU, cu toții, indiferent de statutul social sau de inteligența cu care am fost înzestrați, ori experiența care am fost capabili să o acumulăm, suntem niște animale sociale. Cam atât am dovedit că putem fi!