Întrebãrile care
m-au obsedat întotdeauna, se referã la: ce nu aș putea fi, sau, ce aș refuza dacã
mi s-ar oferi, sau, ce nu aș putea oferi. Mulți m-ar acuza de egoism. Este mai
egoist și mai convenabil sã îi acuzi pe ceilalți atunci când eșuezi. Crezul nostru
despre ceea ce suntem ne orbește și limiteazã rațiunea. Poate chiar este realã zicala
"cunoașterea ucide acțiunea"; dar recunoscând cã nimic nu este real
pânã la înfãptuire, poți apela și la reversul ideii anterioare: "ce nu știi,
nu te ucide". Atâtea paradoxuri întâlnești în filozofie cã uneori
realizezi cã a filozofa este o tristã masturbare cerebralã. Dacã ne-am opri din
a filozofa numai aici, ar fi mai mult decât excelent. Dar mergem mai departe,
insistãm în ideea de a șoca anturajul și de a impune socializarea cu de-a sila.
Cei care cred cã gândesc au un iz de infatuare care nu-i face mai iubiți și
nici nu le conferã automat statutul de lider.
Și …, atunci preferi ori sã
pleci, ori sã asculți amuzându-te, ori sã taci și sã pari interesat. Asta ar
presupune tact, perfidie și puținã actorie, de care (hai sã recunoaștem) suntem
capabili aproape cu toții. Apelãm la toate resursele memoriei pentru a ne ispãși
pãcatul prostiei ce ne determinã aroganța. Și totuși, sublima și candida idee
cã ne-am putea autointitula geniu, mãcar între contemporani, ne face sã uitãm
ceea ce suntem, aruncându-ne în patetic și penibil; stãri, care ne identificã
cel mai bine și care ni se par cele mai definitorii pentru noi. Ar trebui sã
învãțãm sã avem rãbdare cu cei care cresc, pentru cã de fapt acesta este
singurul motiv pentru care suntem acceptați. Cei care sunt înaintea noastrã își
permit luxul de a adopta orice atitudine, inclusiv cea de resemnare. Sã ne
privim mai bine în oglindã și sã ne acceptam ca ceea ce suntem. De aici pornim
în a ne construi un nou concept, "eu sunt". De aici putem începe a
crește. Abia atunci putem spune ...pot crea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu