Captiv într-un destin între sacru și păgân

Este puțin ciudat pentru un veșnic nemulțumit și gânditor, precum unul ca mine, să trăiești cu conștiința că exiști. A mă accepta contemporan ăstei lumi, pentru mine este un fel de provocare demiurgică, acel perpetuum mobile aferent supraviețuirii. Cum oare mă pot adapta lipsei de rigoare emanată de respirația greoaie a umaniății, când mă știu tributar prejudecăților și încorsetat în principii? A le avea pe ambele este ca și cum ai trăi iadul și raiul deopotrivă. A fi educat înseamnă a-ți însuși principiile cu care ai scăpat din casa părintească; a fi erudit presupune și perpetuarea acelui proces autodidactic, prin care teoria se regăsește în cele din urmă în practica acțiunilor noastre.

Sunt multe care mă nefericesc la mine, dar mereu mă opresc la limite. Mă obsedează lipsa iluziilor și a speranței; sub acest asediu continuu al rațiunii și conștiinței singura armă care mă reprezintă este sinceritatea. Dar, ce poate face sinceritatea într-o lume în care absurdul, minciuna și fariseismul domină? Nimic. Nici măcar nu poate fi recunoscută. Sunt un anonim între maniaco-depresivii care se mișcă în deplina libertate prost înțeleasă și aplicată ăstei lumi. Eu mă declar un spirit liber, dar sunt un biet captiv care atunci când întinde mâna să ajute, pentru a nu fi perceput ca cerșetor trebuie să mintă. Cum putem elimina paradoxul “a fi sincer trăind în minciună” decât insistând pe zicala “cea mai bună minciună este adevărul”!?

Îmi vine uneori să ucid omul din mine, să-mi asum abstractul vidului, dar și în acele momente sunt convins că nu voi depăși stadiul unui animal cuprins de remușcări și simțăminte. Trebuință-mi este a recunoaște ceea ce sunt și a-mi accepta aceste limite; un mare regret îl am că odată cu atingerea acestora mi-am restrâns destinul între limitele umane, am redus infinitul cu plus și minus la sacru și păgân. Nici măcar metafizica nu-mi mai aduce apropierea infinitului; de aici îmi vine și lipsa iluziei, speranței și tentația neantului.
Pot evada din neant doar golindu-mă de conținut, renunțând inconștient la amintiri, sentimente și trăiri. O renaștere ar mai fi posibilă doar după atingerea marii și ultimei melancolii …