Am ajuns să cred doar în ceea ce sunt,
în ceea ce mă reprezintă,
în clipele când sunt cu mine,
atunci când tăcerea
este singurul lucru care contează.
Să crezi doar în tăcerea sufletului,
să privești semenii
ca obiectele prin care umanitatea
își asigură temporar supraviețuirea.
Tăcerea aceasta a crescut în mine;
e semnul malign pe care plecarea ta l-a lăsat.
Cândva găseam un erotism absolut în această tăcere,
iar acum elogiul tăcerii mele
devenit-a un recviem al semnului malign
dându-i culoare sângelui.
Ieri scriam despre tristețea mea,
azi îți scriu despre moștenirea ta,
iar cândva, cineva,
poate chiar tu,
va scrie despre tristețea
unei epidemii sfârșite…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu