Orașul mi-e străin sau
eu sunt străinul din oraș;
mi-e totuna cine-și asumă adjectivul
sau adjectivele
care ne bântuie existența,
pentru că pe străzi bântuie aceeași singurătate,
doar că ea poartă alt chip,
altă culoare,
un alt miros.
Singurătatea locuiește la adrese diferite,
se învecinează cu ea însăși
și-și lasă urmele în zăpada murdară.
Pe străzi dictează ritmurile pașilor
un calm vegetativ,
fratele de cruce al ignoranței
și fratele de sânge al indiferenței.
Singurătatea mea are o personalitate controversată:
adoră amorul letal cu purtătoarele
prostiei perfect sănătoase,
însă respinge cu vehemență
avorturile verbale spontane.
Draga mea, singurătățile noastre
poartă semnele unei extirpări reciproce.
Suntem doi străini, în orașul străin,
într-o noapte oarecare a zăpezilor murdare,
pe care doar calmul vegetativ
îi mai ține împreună!
Cum se mai spune oare, te iubesc?!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu