Poate un semn al karmei
m-ar scoate din nemișcare.
Singur, tăcut și înghesuit de toate gândurile
care nu primesc răspunsuri.
Apoi visurile care se repetă obsesiv,
visuri care ar trebui să-mi spună ceva despre lume
sau măcar despre mine,
însă se încăpățânează doar să apară
ducând un mesaj neînțeles
înspre un nicăieri
de care nimănui nu-i pasă.
Încep să înțeleg de ce oamenii urăsc păsările,
de ce piatra și apa își iau singure tributul vieții,
supunându-ne liberul arbitru,
și de ce plătim păcatele tuturor.
Păcatele noastre au izul comunului
și negreala țărânei.
Dacă mi-ar sta în puteri
atunci mareea lacrimilor
m-ar curăța de absurdul acelui nicăieri
de care nimănui nu-i pasă
și de negreala țărânei.
Însă primei mele lacrimi
îi lipsește doar semnul karmei…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu