luni, 4 decembrie 2017

Amnezia mea te ține minte


Concretul nostru s-a mutat în alții
sau într-un timp intangibil,
atât de îndepărtat încât nici gândului
nu-i stă în putința înțelegerii depline,
însă mă întreb cui folosește a înțelege
de ce timpul se scurge
numai în defavoarea truditorilor într-ale iubirii?!
Trădarea cărnii o simt în fiecare îmbrățișare străină mie,
trădarea sufletului în fiecare sărut refuzat.
În târziul meu se naște o amnezie
care-mi aduce a un preludiu al dezrădăcinării din mine.
Poate că Dumnezeu mă provoacă
propunându-mi o împăcare cu mine,
cu trecutul plin de tine,
cu prezentul în care nu mă sunt,
cu mâinele nimănui.
Afară se agită acum o zăpadă incertă,
în mine se zvârcolește un spasm al neuitării.
Tâmplei mele îi lipsește sărutul tău,
sânul tău,
pântecul tău,
palmelor mele le lipsesc dorințele tale.
Curatul delir care mă dezrădăcinează
îmi spune:
nici amnezia nu mai e ce-a fost,
nici iubirea ceea ce știam!
Tot el, delirul, îmi răspunde:
Iubirea este ceea ce ți se întâmplă acum!...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu