Cuvinte...

Trăiesc sub impresia faptului că ceea ce scriu doar pentru mine rezonează la un cu totul alt nivel în raport cu lumea exterioară eului propriu. Este ca și cum doar ceea ce scriu pentru mine contează. Mă simt altfel când folosesc cuvintele doar în perimetrul anturajului ființial, fiindcă tot ceea ce se scrie în intimitate, în cazul meu se trăiește. Când îmi scriu mie totul este sangvin. Cuvintele curg organic și nu se caută de explicațiile pe care semenii le cer. Scriu pentru mine și atunci cerul și pământul sunt totuna, pentru că trăind dincolo de orice limită socială impusă, omul din mine - dezlănțuit și dezinhibat, s-a mutat în geana cerului și-a pământului; mai exact m-am mutat în locul unde cerul îngenunchează pentru a primi sau oferi sărutul pământului. Te-ai gândit vreodată, tu cel care citești, cum este să scrii fiind în același timp frate cu Atlas și Prometeu?! Sunt convins că nu, pentru că tu - cel care citești acum aceste rânduri, ești orfanul cerului și pământului și geana cerului nu te dezmiardă cu lacrima de la capătul ei.

Când scriu numai pentru mine se-ntâmplă trăire, se-ntâmplă bătaie de inimă și aripă de pasăre atingând cerul. În afara acestui spațiu și timp se-ntâmplă doar cuvinte...