ajuns într-un niciunde...

ajuns-am doar să cred în clipa din tăcere,

din când în când în umbra veșnic trează,

tu prinsă-n amintire, eu prins într-o durere,

scrisoarea stă nescrisă, cuvântul delirează;

trimis-am în amurguri, nemijlocite gânduri,

triumf să mi-te-aducă, ofrandă nebuniei,

decor din fericirea celor sfârșiți în rânduri

și o zvâcnire-n rugă, complice agoniei!

ajuns-am prin absență, să cred că un crepuscul

te-a rătăcit prin lume, să-i fi subiect de bârfă,

motivul întinării-l vor scrie cu majuscul,

”IUBIRE INTERZISĂ, ÎNTRE-UN NEBUN ȘI-O TÂRFĂ”;

tu nu băga în seamă, încrâncenarea fadă

și nu răbda-ntre coaste disprețul care-l porți,

în ochii tăi femeie, tot ce-ai iubit readă,

tu fă-mi din ei iertare și pentru-mi suflet, porți!...

căci te-am iubit cu-adâncuri și te iubesc cu vrere,

mi-e dorul pe de-a-ntregul, nu pe bucăți corpuscul,

ajuns-am doar să cred în clipa din tăcere,

ajuns-am prin absență, să cred într-un crepuscul;

din ziua-nstrăinării mi-am pus tribut pe suflet,

pe zâmbet și pe lacrimi, pe ce se poate-ascunde

și-n clipa din tăcere, cu tine toată-n cuget,

exilul meu din tine m-a dus într-un niciunde...