duminică, 27 octombrie 2013

Regretul de a fi (V)


Nu-mi amintesc să fi cerut ceva, vreodată, de la viață. Și totuși ... zilnic primesc câte ceva. Mi s-a-ntâmplat un weekend greu; fără exagerare îl pot denumi atroce. Mă simt apăsat de o feroce și deloc atrăgătoare tristețe; mi se-ntâmplă tocmai mie, cel căruia tristețile i-au fost dragi întotdeauna. Motivul tristeții? Nici unul. Și totuși, ceva îmi lipsește, ceva a ieșit din mine sau acel ceva care nu poate fi definit a perforat vidul pe care îl apăram cu o încăpățânare asiduă și foarte bine organizată. Vidul se descompune și consecința firească este aceea de a mă descompune și pe mine. Nu caut răspunsuri, nu caut nimic; asist la propria-mi descompunere și mă complac în traficul greu al gândurilor.
Mă-ntorc la viață și ofertele ei decrepite. Chipuri noi, oameni noi, probleme existențiale noi care nu-mi aparțin și cu care uneori mă încarc inconștient. Paradoxal, noii intruși sunt personaje pline de viață, care-mi vorbesc cu o seninătate sifilitică despre fericirea lor, despre fericirea de a fi! Din fericire tristețea-mi acăpărtoare îmi anulează disprețul, compunând pentru carnea ce sunt un soi de antidot împotriva suficienței cretine care se exprimă liber în juru-mi. Mă confrunt cu o paralizie parțială a rațiunii, dincolo de cea afectivă. Mă macină o invidie nulă, care-mi dă spre trebuință întoarcerea la copilărie, acea perioadă în care orice era permis, iertat și uitat; chiar și trădările semenilor. Nu am nerv pentru încă un război declarat umanității, sunt dator încă cu multe bătălii sau revanșe, un fel de noblesse oblige. De asemenea mă încearcă cumplitul resentiment al unei împăcări, măcar temporare, cu Divinitatea. Dacă mai rămân mult blocat în astă tristețe, voi suporta daune cu iz de catastrofă. Acum mă simt capabil să iert orice și oricui, fără ca măcar să mi se ceară sau să fie cuiva de folosință. Să mă împac cu toți, cu Divinitatea și umanitatea este echivalent cu a fi certat definitoriu și irevocabil cu mine, să renunț la tot ceea ce sunt, la tot ceea ce am muncit și suportat. Mi-e imposibil și nu vreau să renunț la singurul regret pe care îl recunosc, regretul de a fi! ...
Tunelul metaforic în care mă aflu nu este cufundat în beznă; are paloarea pâlpâită a  indiferenței. Destinația ideală pentru mine ar fi capătul lui, categoric cel de ieșire, pentru că intrarea a fost lipsită de glorie, știință și conștiință. Trebuie doar răbdare; magistrala invenție a Divinității definită scurt, lipsită de prozaic sau ludic, răbdarea.  
  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu