Prăbușirea cuvintelor

(foto by Alex Howitt)

Stai în fața mea și pentru un minut taci. Ești totemul meu indescifrabil. Știu că strada te privește altfel decât o fac eu. Strada te vrea în toată depravarea ta autentică, îți savurează disprețul privirii, îți soarbe delicatul vinețiu sangvin din decolteul adânc. Te apleci ușor spre mine și limbajul trupului tău îmi sună clopotele provocării supreme. Un ultim turnir te-ar mistifica. Legenda aceleiași străzi care te dorește bârfește despre tine, despre faptul că în patul tău s-ar fi stins toată pudoarea lumii. Știi despre mine suficient încât să nu-ți pese. Am fost un idiot încercând să te scot din gura lumii, să te purific aparținându-mi. Ce neghiobie mi-a stăpânit rațiunea crezând că adularea doar în taină noastră ar mistui fantomele trecutului tău. Întotdeauna ai râs în față misoginismului, iar singurele tale lupte autentice au fost cele verbale. Mințile lucide ți-au cedat în cele din urmă iar pe ruinele naivelor suflete ți-ai ridicat multiple altare. Nicodată nu ai fost zeiță, dar te-ai purtat ca atare. Masca depravării și indiferenței le-ai asortat permanent limbajului trupului. Strada îți cădea la genunchi mereu, își dorea cu asiduitate vulgaritatea exersat cultivată a totemului meu. Păcatele tale au știința destinului împlinit și savoarea misterului blestemelor. Când ne-am cunoscut mi le-ai povestit pe toate, și asta s-a întâmplat într-o singură noapte; acea noapte în care eu ți-am cedat definitiv, în care tu mi-ai refuzat încarnarea iluziei de-a te avea. De atunci tânjesc după formele sufletului tău; restul îl las străzii. Și cuvintele ți le las ție. Tu și războaiele tale verbale aparțineți mitului urban; mie îmi râmâne tăcerea speranței și prăbușirea cuvintelor în abisurile scrisorilor niciodată trimise …