Marile nimicuri

Destinul nostru se împăcă de minune cu generozitatea Divinității; primim enorm de multe șanse în singura viață pe care o avem. Ce bine că Dickens a fost doar unul și a intuit că speranțele sunt în fapt marile noastre dezamăgiri; nouă ne sunt de trebuință experiențe, cât se poate de multe și dacă este cu putință agonice. Suntem pregătiți pentru bine și rău, frumos și grotesc, iubire și ură, dar niciodată doar pentru una dintre aceste extreme. Universul respinge orice dezechilbru și pe cei care l-au adoptat ca stil de viață; din același motiv ne sunt străine și ne înspăimântă perspectiva atingerii și păstrării extremelor care sunt cu plus (+). Minus infinit ne este la îndemână, plusurile sunt apanajul celor “aleși” și pentru ei avem numai gânduri de bine. Supraviețuim acestora doar pentru că apelând la același echilibru, cumva balanța se va echilibra pedepsindu-i doar pentru reușita lor. Știm doar intuitiv că lumea aceasta funcționează astfel și ne sunt de trebuință dovezi, chiar dacă asta ne sperie. Suntem în stare să cerem mai multe vieți doar pentru că ne temem de marile eșecuri. Nu merităm mai multe vieți, pur și simplu nu o merităm nici pe cea în care suntem. Nu știm a ne bucura suficient pentru micile victorii și reușite personale, nu știm a ne întrista real și agonic pentru pierderile noastre. Trăim sub dominația marilor dezamăgiri și atât. Suntem campionii desăvârșiți ai ratării și marii interpreți ai lamentării. Destinul ne premiază și noi ne refuzăm dreptul la viață, bucurie, tristețe, iubire, ... of! Și câte or mai fi! Mi-e îndeajuns astă viață cu toate cele ce sunt de oferit, tocmai pentru că nu mai caut nimic, cel puțin nimic măreț ...