Forme

M-am străduit! Chiar m-am străduit să găsesc rațiunea sacrificiului suprem înfăptuit de Divinitate. Compromisul major pe care El l-a făcut a fost forma; a dat formă oricărui lucru care trebuia definit pentru ca noi să înțelegem, să aplicăm o percepție cât mai utilă vieții. Poate s-a grăbit pentru că a uitat să dea formă simțămintelor, trăirilor. Tot ce reprezintă pentru noi trăire se regăsește în măștile transfigurate pe chip; nici aici nu am aflat concretul, pentru că un zâmbet poate fi și împlinirea și dezamăgirea. Zâmbetul nu se poate gusta, el suportă doar forma arcuită a unei dezintegrări interioare. Chiar și moartea a primit o formă imaginativă, chiar dacă sub aparenta ei seducție suntem dinaintea unei noi incertitudini: frigul întunericului sau căldura sufocantă a prezumtivului iad. Chiar și purgatoriul este relativ, fiind cam totuna cu infinitul. Tu, Divinitate, ai dat formă înaintea sacrificiului suprem doar celor ce sunt palpabile, restul le-ai lăsat la îndemâna erorii și intuiției. Folosindu-mă de forme mă pot urca într-un tren, avion sau copac doar știind că la finele călătoriei mă asteaptă incertitudinea, nu ca expresie (moartea este singura reală certitudine), ci ca expresie a ceea ce pot afla dincolo de ea. Într-o altă noapte din viața mea scriam astfel ... “Nimic din ceea ce a gândit Dumnezeu nu este compatibil cu mine. Dacă întradevăr ne-a lăsat posibilitatea de a alege atunci pot să-mi cer dreptul de a avea păreri, convingeri și zvârcoliri. Din păcate nimic din toate acestea nu are vreo utilitate, pentru că nu am găsit răspunsuri. Am primit un singur drept, acela de a mă chinui; restul e poezie, alternativa preferată a umanitații.”. Dacă ai gândit viața pentru noi precum o poemă, atunci îți spun Ție, Doamne, că ești un poet sfios, fără conținut și formă. Viața reală nu este ceea ce ai gândit Tu, este ceea ce trăim noi  ...