Eclipsele din noaptea mea polară

În ultima vreme am tăcut prea mult. Nu întotdeauna ceea ce am scris a reușit să exprime exact această furie și lehamite care-mi atârnă de ființă. Nu am căutat a proteja dar nici a responsabiliza pe cineva pentru propria-mi neputință. Simt că sunt unul dintre acei puțini care au parte de libertatea spiritului și a ființei, cei care știu cum să abuzeze de această libertate trăind în afara canoanelor și a fricii. Cu toate ăste nu am fost suficient de puternic afectiv încât să trăiesc în afara umanității, sa o ignor măcar la nivel rațional. Îmi iubesc prea mult semenii deși nu au făcut nimic pentru a merita acest sentiment. Nu mă rușinează posesia unei slăbiciuni de această natură și nici modalitatea în care ea îmi domină rațiunea în momentele de repulsie și respingere, dar trebuie să recunosc că mă afectează. Nu asist și nici nu sunt implicat în vreo competiție cu semenii, chiar mi-am permis indolența de a-i lăsa să plece rupând bucâți din mine. Îmi este mai ușor să mă suprim prin regrete și melancolie decât să să port micile sau marile batălii care sfidează orice logică, în care se inventează și inventariază victime. Am ales povara libertății conștientizate, cvasi-exploatate și parțial asumate, dar parcă prea lungă-mi pare noaptea asta polară. Fiecare pas făcut șovăielnic de semeni înspre mine înseamnă o nouă eclipsă de viață. Sunt totuși prea multe, totuși prea mulți și vorba poetului, mie mi-a rămas a fi ”tristul cel mai liber dintre toți” …