Destine

Ieri am încheiat un alt episod din viața mea. Am un gust amar; parcă prea multe capitole compun o viață de om și cu toate acestea umanitatea se plânge de faptul că o viață este mult prea puțin pentru cât și-ar dori să trăiască sau să experimenteze. Unul din paradoxurile majore aparținând existenței umane constă în faptul că trecem prin viață irosind-o, dar ajunși la capătul ei cerșim clipe sau zile în plus. Pentru ce?

Percep aceste finaluri ca fiind lipsite de demnitate; nu avem dramul de decență să ne recunoaștem greșelile față de noi înșine, față de aproapele nostru. Nu avem inserat în ADN gena învinsului, dar nici a învingătorului. Destinele se formează, se construiesc, se desenează prin fapte, trăiri.

Destinele glorioase aparțin istoriei care se scrie și presupun cel puțin curajul de ne asuma antonimele existenței: drame/bucurii, eșecuri/împliniri și pasiuni stoarse din dragostea naivă și nesăbuită, acea dragoste cântată de poeți, sau ură dusă la paroxism; aceste pasiuni le regăsesc în fiecare bătaie de inimă care precede o umbră suprapusă peste a mea, dar cu toate acestea nimeni nu este dispus să intre în istorie asumându-și-le, iar dacă cel puțin unul se dovedește a fi capabil nu-i rămâne decât a-și atrage antipatia contemporanilor și a defila înnobilat cu rangul de cavaler al nebuniei. Nu are nimic comun cu acea lașitate proverbială cu care ne identificăm uneori, este pur și simplu neputință.   

Aceste destine sunt atât de rare încât și istoria riscă să nu le consemneze.

Destinele normale, cărora aparținem cu toții sunt acelea care preferă alt tip de paradox, amestecarea normalității cu anormalitatea și confundarea acestora. Ne merităm soarta, ne merităm reciproc în relațiile personale interumane, ne merităm pe noi înșine. Suntem ceea ce suntem și ne acceptăm cu acea nonșalanță care pe mine m-a împins de timpuriu să mă înstrăinez de umanitate. Nu îmi doresc un destin glorios, dar îmi doresc un destin care să mă muncească, să mă definească, să mă arunce de pe stâlpul infamiei direct în iad, iar de acolo oarecum spălat de păcate un înger pedepsit să-mi poarte de grijă să mă ia și să mă arunce din nou în vâltoarea vieții. Îmi doresc acel deja-vu capabil să mă facă să simt că această viață merită trăită indiferent de consecințe, care să nu mă irosească, să nu mă transforme în acel cerșetor patetic ce-și dorește clipe în plus, căruia îi este în permanență frică de moarte.

Există și destine căzute în nenorocire; ele vin la pachet cu nașterea și durează cât veșnicia pământească. Aceste destine nu pot fi explicate decât de Dumnezeu; cei care au parte de el sunt departe de orice dramă personală de care noi, ”normalitatea”, ne lamentăm.     

Am încheiat un alt episod din viața mea. Atât de scurte și intense sunt aceste capitole încât trecerea la următorul a devenit o rutină pe care nu a-și dori nicidecum să mi-o asum. Rutina este apanajul ”normalității”, umanității; asumarea ei este echivalent cu împăcarea cu ea.