... te-am șters din păcatele lumii înainte de a te împlini ... (VIII)

În amurgul însetat de fierbințeala sângelui, iarna mea plină de muguri prinde gustul amar al destrămării. Nu mai simt nici o agonie în singurătatea norilor și aparența nudității tale se pierde undeva în tachinarea cu care apusul tratează distanța dintre mine și lună, dintre tine și intruziunea mea în melancolia cu care noaptea îmbrățișează amintirea ta. Nu mai este nimic de salvat, nimic din ceea ce am fost ori îndoiala din ceea ce am devenit. PreaÎnaltul mi-a dat boala iubirii, pe care eu am blestemat-o aruncând-o printre iluziile vieții. Cel mai dor mi-a fost de anatomia frumuseții tale; gândurile, disperările, săruturile, mângâierile le-am mutat în casa nefericirii, locul unde sufletele noastre n-au ajuns din cauza rătăcirii. Nu eu am întors spatele trecutului, ci el mi l-a întors, înstrăinându-mă de propria-mi esență, de tot ceea ce am fost respirând iubire.    

Îmi las moștenire neantul, iar ție iarna mea plină de muguri...   

A treia definiție a nimicului

         Când pierdem persoana iubită din viața noastră, problema reală nu se regăsește în pierderea persoanei iubite ci în pierderea unei bucăți din noi, acea bucată care știa să iubească, care captase trăirile noastre legate de iubire. Pierdem din noi bucata cea mai prețioasă, partea noastră obișnuită cu sentimentele, cea care ne cunoaște cum suntem iubind.

         Trecutul nostru este o poveste cu final sec și trist, însă este povestea noastră, povestea pe care ne-o spunem fiecare, în singurătatea lui. Suntem ciungi și diformi, chinuiți de faptul că nu mai suntem, că nu ne mai întâmplăm, însă fosta și actuala mea dragă, știi ce mai este frumos în mine? Am eșuat împreună! Avem în comun același naufragiu, insulele diferă și distanța dintre noi absoarbe veșnicia...    
                   

A doua definiție a nimicului

         Crezi că știi totul! Știind totul, nimic nu te poate surprinde. Există un motiv suficient de simplu pentru a fi ferit de surprize, a-ți păstra alienarea dobândită în urma tuturor celor încercate: faci parte dintr-un întreg care te definește! Știi ceva? Toți facem parte din acel întreg. E adevărat! Putem face comparație între întregurile noastre. Ele sunt mai mici sa mai mari, mai ample sau mai înghesuite, mai sobre sau mai vesele, sau... de ce nu ar fi mai triste?! Fiecare întreg conține doza de sacrificiu prin care ne-am separat de noi înșine, de cei care eram până la momentul sacrificiului. Și toate acestea ne eliberează de sub jugul toridului vieții, de sub jugul ardorii cu care ne dăruim, clipă de clipă, noapte de noapte, iar după timpul pasiunii devenim ai zilelor, pentru ca finalul să ne aducă dăruirea an de an. Este o rutină pe care o știm, suntem în simbioza cu ea doar pentru confortul rațiunii, pentru că afectul îl păstrăm în amorful unei morți clinice. Și toate sunt la fel, pentru toți deopotrivă, până într-un moment nechibzuit și perfid al timpului nostru. Ne-a rămas puținul și acel puțin îl vrem pe de-a-ntregul. Nu suntem parte a unui întreg?! Ba da, suntem; doar că întregul acesta e incomplet pentru că nu am reușit să ne iubim destul. Chiar și nimicul este neîndestulător când te iubesc prea puțin, sau atunci când cred că am obosit, cum altfel decât iubindu-te?!...

                     

Prima definiție a nimicului

         Mi-ar plăcea să mă vizitezi în fiecare seară sub chipul tuturor femeilor care m-au iubit. În fiece amurg să mă sărute alte buze, să mă privească alți ochi, să mă adulmece alte asimetrii ale feței, însă tu să rămâi aceeași. De pieptul meu să se strivească sânii mici, potriviți sau mari, adunând în ei forma fructelor livezilor lumii și parfumul aleilor de unde se pot lua amante ocazionale, contra cost. Nervurile sangvinității mele trădează și acum plăcerea palmelor plecate din tiparele corsetelor ce-ți țineau respirația, coborând apoi spre coapse eliberând cea mai sublimă dintre agoniile tale. Îmi vine să te strig și să te tac, să plec cât mai departe de gândul îndepărtării rămânându-te, să te iubesc cu măsura urii ce-mi port pentru ceea ce ți-am făcut iubindu-te, să te iubesc sub chipul, asimetria și prin nervurile celor care te-au iubit. Îmi vin multe, enorm de multe și cu toate acestea nu voi face nimic!...

Așteptându-te

 

         Așteptându-te, nu-mi trăiesc viața și-mi pare că ei îi place acest respiro. Viața se comportă mereu ca o femeie abuzată pe deplin; dacă mi-ar putea vorbi, așa cum îți place ție să o faci, mi-ar reproșa multe. La rându-mi, nu aș ierta-o și toate durerile mele, filtrate prin convalescența noastră, ar fi acel perpetuum mobile al continuării. Conștientizăm amândoi că este nevoie de atât de puțin pentru a rezista împreună, chiar sub asediul atâtor incertitudini. Stăpânesc una dintre regulile de bază ale supraviețuirii în raport cu viața și toate elementele care o compun: anume, niciodată nu voi cere de la ea, ceea ce eu nu voi putea să-i ofer vreodată. Și trăind într-un exil impus, tot putem afirma că avem parte de o viață. Doresc doar să înțelegi că în aceste gânduri tu nu-ți afli locul, este vorba doar despre mine și viață. Tu faci partea din viață, din viața mea, dar pentru viață nu există substitut, există doar completare. Oare mă poți completa, lăsându-mă să-mi trăiesc viața?... 

Pe mine mă știe doar timpul

În liniștea nopții îmi trece doar timpul

pe care mi l-am promis.

Afară, în bătaia vântului,

umbrele nu-și dau rând

și se-ncaieră sub lumina lunii,

sub boltirea gândurilor care le urmăresc,

de la fereastra camerei mele.

Vântul îmi pare mult mai neliniștit

decât mi-a fost tresărirea

dinapoia ultimului zâmbet,

pe care l-am oferit cândva pământului.

S-a întâmplat într-un demult

care-mi pare într-o etate mai avansată

decât etatea inimii mele.  

Și timpul îmi trece

ca o neiertare,

ca o pedeapsă a devenirii.

În unele nopți, unul dintre 'cele gânduri urmăritoare

coboară între umbre, folosind

aceeași scară

pe care

timpul, mă urcă

din ce în ce mai aproape

de ceea ce cu siguranță

și cu un alt cândva,

va fi ultima mea înserare... 

În loc de bun rămas

 

Se-ntâmplă orișicărui chip

să prindă false fețe în iubire,

o promisiune scrisă pe nisip

justificare valului menire;

într-un târziu când voi pleca de acasă,

voi lua cu mine tot ce-i amintire,

îmi sorb cognacul de pe masă,

descânt pe gând de pângărire.

De mâine doruri noi m-așteaptă

și aripi negre îmi vor crește-n carne,

îndepărtat de judecata dreaptă,

înstrăinat de-ale iubirii toane;

îmi voi permite-o ultimă țigară

și un pahar vorbit cu Dumnezeu,

ce-a fost în mine viu, să piară,

cum te-am iubit să știu doar eu.

Se-ntâmplă orișicărui chip

să își aleagă falsul lui cioplit,

cât tac și plâng sau râd și țip,

îmi pot ierta că te-am iubit...