În amurgul însetat
de fierbințeala sângelui, iarna mea plină de muguri prinde gustul amar al
destrămării. Nu mai simt nici o agonie în singurătatea norilor și aparența nudității
tale se pierde undeva în tachinarea cu care apusul tratează distanța dintre
mine și lună, dintre tine și intruziunea mea în melancolia cu care noaptea îmbrățișează
amintirea ta. Nu mai este nimic de salvat, nimic din ceea ce am fost ori îndoiala
din ceea ce am devenit. PreaÎnaltul mi-a dat boala iubirii, pe care eu am
blestemat-o aruncând-o printre iluziile vieții. Cel mai dor mi-a fost de anatomia
frumuseții tale; gândurile, disperările, săruturile, mângâierile le-am mutat în
casa nefericirii, locul unde sufletele noastre n-au ajuns din cauza rătăcirii. Nu
eu am întors spatele trecutului, ci el mi l-a întors, înstrăinându-mă de propria-mi
esență, de tot ceea ce am fost respirând iubire.
Îmi las moștenire
neantul, iar ție iarna mea plină de muguri...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu