Conjugați-mă la timpul trecut

Pot afirma fără să mă tem de stigmatizare că noțiunea “timp” este cea mai mare minciună a tuturor vremurilor. “Timpul le rezolvă pe toate”, ”Timpul aduce uitarea”, “Orice relație se construiește în timp” sau alte aforisme de genul acesta se pot înscrie în categoria marilor neghiobii. Îmi repugnă. Nimic nu e veșnic. Singurele certitudini pe care le avem sunt ceea ce trăim prin clipă și moartea. Viața veșnică este forma de exprimare a speranței amărăciunii habotnicilor osândiți. Clipa trecută devine amintire, iar viitorul nu e nimic decât o incertă aventură. Timp există din plin pentru fiecare dintre noi. Muribunzii mai au timp de o rugăciune, singuraticii au suficient timp pentru alte deziluzii iar nefericiții găsesc permanent timp pentru confirmarea nefericirii lor. La ce-mi este de trebuință atâta timp? Să învâț din greșeli, persistând în ele? Să îmi bagatelizez iubirea prin neacceptarea rutinei? Să-i fericesc pe semeni etalându-mi neputința de-ai schimba? Câtă umilință poate îndura cineva cerșind iertare și de cât timp este nevoie pentru a ierta?  De când conștiința mi-a fost invadată de germenii ratărilor voastre nu mi-a rămas în sangvinul rece decât “continuă”. Nu iubim până ne trece sau până la epuizare, iubim până aproapele devine certitudine și secretele lor ne-au infestat cu mucegai. E o stupizenie să-ți mărturisești păcatele dinaintea celor care îți proclamă iubire, fiindcă ei nu au nici puterea de a înțelege și nici timp pentru a ierta. Niciodată nu m-am jucat cu iubirea cuiva și când am dăruit tot ce-a fost de trăit s-a petrecut în flăcări. În mine am crescut mereu ruguri organice; pe ele am pârjolit trăirile, păcatele și ulterior trădările. Când iubesc nu am nevoie de pretexte, ulterior când doresc să o păstrez , da. Pretextul existenței mele se sprijină pe ideea că timpul care mi-a rămas îmi aparține …

Despre păcatul iubirii (IV)

Nici o tristețe nu seamănă cu alta, precum nici o nefericire nu seamănă cu altele. Sursa nefericirilor noastre provine din discernământul trezit de eșecul unei iubiri. Genetic suntem înzestrați cu această aplecare spre a oferi iubire celor care nu împărtășesc trăirea noastră. Iubim nefericirea altora fără să avem un motiv real, fără să încercăm schimbarea acelei nefericiri. Tristețea celor pe care îi iubim ne înduioșează până la îndobitocire și ajungem să trăim doar pentru a ne identifica cu ea. O explicație ridicolă dar demonstrată are ca fundament termenul comparației. Ajunși la apogeul neîmplinirii prin ratare, inevitabil ne vom compara nefericirile și ne vom dori cu asiduitate ca nefericirea noastră să eclipseze toate trăirile de până atunci. Avem o nouă motivație, anume aceea de a trăi printr-un perfid sacrificiu în ticăloșia speranței declarată public afirmând “iubesc”. Într-un adevăr suntem purtătorii sentimentului până-n cea mai ridicolă profunzime afectivă și sfârșim în zvârcolirile unui iad nedorit și neasumat. Nefericirea noastră capătă expresiile fatidicului înduioșind un alt nefericit mult mai puțin afectat decât noi. Lanțul trofic se continuă, paradoxul amuzant fiind faptul că acest lanț este format din zale nefericite și provenite din destine neinspirat prelucrate. La ce-mi folosește acest sacrificiu, când știu cum voi sfârși? Sub care motiv mi-aș dori să mă atașez lanțului? Între ironia unei nefericiri și cea a unei sinucideri, sincer o prefer pe prima ...

Derapaje (III)

Când avem ceva de oferit indicat ar fi să nu ne temem. Să oferim peste așteptările semenilor, să oferim fără a aștepta ceva în schimb. Atunci când facem astfel de gesturi putem fi considerați egoiști pentru că nu ne gândim la consecințe, mai mult decât atât nu ni le asumăm. Cum poți reacționa atunci când ești iubit(ă), mai ales când această iubire se destăinuie ca răspuns acțiunilor tale? Nimic nu este simplu când iubim; când iubirea nu ne este împărtășită toată nefericirea noastră se răzbună cu altruismul revenitului din infern. Ne simțim trădați doar pentru că timpul nostru s-a scurs într-o inimă artificială. Ajuns neom prin suferință, vei dărui și mai mult pentru că doar astfel te poți mântui de tine, te poți goli de sentimentul neîmplinirii. Abia ajuns aici poți începe a ierta, ulterior a persista în greșeală doar pentru că ne este de trebuință a iubi, a dărui peste măsură; repetăm obsesiv exercițiul iubirii în speranță că va veni vremea când rațiunea va ceda definitiv afectului, iar acesta din urmă va înnebuni frumos …   

Obsesia

            

Foto by Henri Cartier-Bresson


           Se întâmplă de câţiva ani încoace să fiu măcinat de întrebarea “… de unde această obsesie de a aşeza oamenii în albia seacă a unui destin, doar privindu-i? Mi-e îndeajuns acest perfid joc al imaginaţiei pentru a trăi, pentru a-mi face loc în astă lume sustrăgându-mă evidenţei, înrobindu-mă aparenţelor?”. De când m-am dedicat picturii m-am amăgit că primesc acea iertare divină la care aspir într-o tăcere falsă. Această obsesie nu ar fi existat dacă în acea seară îmi stăpâneam singurătatea. Bătrânul peruan care privea intersecţia lumilor de pe “le Pont de l'Europe” mi-a înţeles cel mai bine intenţia atunci când mi-am fixat obiectivul asupra profilului. Toată acea serenitate afişată s-a ascuns sub rictusul ridat al gurii, iar printr-un şuierat lingvistic stâlcit, cu dialect împrumutat din suburbiile Parisului meu drag cândva, mi-a urat să “aparţin pe vecie sufletelor luate”. Niciunde pe bătrânul continent sau în fierbinta Africă nu am aflat astfel de încrâncenare şi respect pentru ceea ce eu definesc suflet. Ştiu că le-am luat celor desenaţi în negativele alb-negru un dram din ceea ce sunt, dar dramul acesta este nimic în comparaţie cu ceea ce suntem, noi, oamenii.

            Mă aflu într-un tren care, sper ca de obicei, mă duce cât mai departe de acel nicăieri de care nu mă pot debarasa. Acum un minut imortalizasem doi tineri seduşi de liniştea unui somn fără vise. Nu ştiu nimic despre ei, dar privindu-i realizez că cel puţin acum nimic nu se poate interpune îmbrăţişării lor. Un destin comun le-a frânt demult acele aspiraţii adolescentine, în care rutina era înlocuită de jocurile seducţiei. Îmi amintesc de nebunia frumoasă care-mi domina sangvinitatea; căutam în permanenţă să fiu definiţia elogiului adus vieţii. Tremuram în bucuria înfăptuirii fiecărui păcat în parte; fireşte, ca un bun catolic ce sunt,  acele păcate le-am încadrat mereu în acea categorie a celor uşoare, acceptate şi ulterior iertate. Aveam avântul şi avantajul sorgintei latine din care mă trag, seminţie pentru care nimic nu este imposibil şi căreia drama îi este foarte dragă atâta vreme cât din ea răzbate sălbăticia ludică a suferinţei. Mă uit la cuplul din avanposturile poziţiei mele şi liniştea lor mă revoltă. Lipsa de reacţie la gândurile mele mă dezrădăcinează de harul din mine. Nimic nu pot privi fără luciditate, caut în orice gest, privire sau rid acel ceva care să-l motiveze pe om pentru a-şi îndeplini destinul. Care destin?...

            Sunt măcinat de propria-mi neputinţă. Mă obsedează blestemul bătrânului peruan de pe “le Pont de l'Europe”. Acum trei seri una dintre amabilele gazde îmi traducea ”Blestemul” Mariei Tănase. “Cine iubeşte şi lasă/Dumnezeu să-i dea pedeapsă ...”. Stranie cântare, dar şi mai stranie este plăcerea ce m-a răscolit căutând a înţelege blestemul; mai mult de atât doream cu asiduitate a mi-l asuma, a-l substitui blestemului bătrânului. Oare cei doi în adormirea lor, se tem de El? Se gândesc vreodată la jurămintele depuse dinaintea unui altar în care stau la dispoziţia neuitării toate dorinţele unei lumi ascunse vederii? Mi-i inchipui statui ai unei ruşini viitoare, aferentă neîmplinirii jurămintelor. Ce este omul mai mult decât un prădător dominat de instinctul supravieţurii? Avem în gena comună nevoia dominării, procreerii şi mai puţin inteligenţa creaţiei. Aceasta din urmă trebuie crescută, cultivată şi spre disperarea neştiută a noastră preţuită cu sacrificii. De ce nu pot afla în aceşti tineri simplitatea bunului gust şi a decenţei? De ce îmi este de trebuinţă a îngropa frumosul în supliciul unui martiriu existenţial? Sunt robul acestui blestem! Tot ceea ce am fotografiat de atunci a fost descarnat şi disecat până la atingerea fierei. Mâ gândesc că nimic nu este gratuit şi că acest har al meu trebuie compensat prin nefericirea de a fi om. Mă ţine în viaţă doar faptul că se va întâmpla cândva, cumva, să fiu salvat. Mă privesc în fiece moment de cumpănă în oglinda sufletului meu şi mi-e milă de mine. Ar trebui să găsesc cândva, undeva, curajul de a mă fotografia, căci un autoportret nu poate dezvălui decât insuficienţa unui om încarcerat în vidul propriului suflet. Blestemul Mariei Tănase îl aflu mai degrabă în autoportretul ciuntit al lui Van Gogh, sau în misiunea Freudiană “Orice creator ne face capabili să profităm de acum de propriile noastre fantasme, fără reproş şi fără ruşine”, decât în idila adormită a celor doi tineri.

            Iertaţi-mă tineri senini! În orice se poate afla frumosul, chiar şi în acest tren al aceluiaşi “nicăieri”…  

                        România, într-un tren numit “nicăieri”, o noapte oarecare din vara lui ‘75

(filă de jurnal)

Simplu, dar fără efect

Conform obiceiului cotidian, el își savura cafeaua și țigara la masa lui din cafeneaua animată de la primul etaj al mallului. În fiecare după-amiază când avea o fereastră între laboratoare sau seminarii, venea la cafeneaua din mallul cu aspect proletar, un fost magazin mastodont pe trei nivele, tipic perioadei comuniste. De patru ani de când acceptase slujba de asistent la facultate, își făcuse obiceiul de a-și bea cafeaua în ambianța unor chipuri plăcute, unele chiar prietenoase. Fiind o fire volubilă și aparent sinceră nu i-a fost deloc greu să se împrietenească cu fetele de pe sală și de la bar, ba chiar se erodase în amiciții de cafenea cu aromă de bârfă, cu unii dintre clienții dedicați localului. Era singur la masă, dar privirea lui cuprindea din zbor, precum Roza Vânturilor, toate punctele cardinale care prezentau un interes de moment: o fustă scurtă, coapse sau gambe frumos conturate, decolteuri voluptoase sau privirile galeșe ori curioase care-i intersectau privirea. Crăciunul era la cinci săptămâni distanță și el se gândea la rutina plăcută a sărbătorilor alături de părinții și sora lui mai mică, încă studentă; mai mult îl tenta pseudoaventura numită revelion, cumpăna dintre ani pe care de când se mutase în oraș nu o împărțise sentimental cu nimeni. Și-ar fi dorit o relație serioasă, dar nu era foarte convins că asta își dorea cu adevărat; burlăcia sau stângăcia lui forțată îl îndepărtau mai mereu de ideea “să ne mutăm împreună”. Nu era de o frumusețe sărită peste medie și nici nu friza geniul,dar deși știa că totul este relativ în ochii femeilor niciodată nu reușise să fie suficient de antipatic astfel încât să fie refuzat. Poate că minima experiență acumulată îl învățase și la nivel de instinct, unde și la ce uși să bată. Nu era deloc abătut, dar avea o căutare puțin pierdută în neantul gândurilor. “Anul viitor cu puțin noroc poate se scoate la concurs postul de lector pe care mi-l doresc. Trebuie să-i cicălesc pe decan, profu’ și șeful de lucrări, dar fără să forțez nota că aștia mi-s tare sensibili și mă ard dacă sunt prea instistent. După ce mă validez mai bine profesional, mă risc la un credit că mai bine plătesc la bancă ce dau acum pe chirie. Dacă îmi reușește pasiența ... hm! o-i pune-o cumva de fefeleagă cu vreo frumusețe locală. Chiar m-ar coafa o relație de bun simț, dar pentru asta ar trebui să fiu și eu mai serios ...” .

Finalul “ … și viitoarea ea puțin mai tolerantă” se estompase pentru că tocmai o ea își făcuse apariția pe culoarul mallului de unde răzbătea o alee spre cafenea. Nu era înaltă dar nici mignonă, poate puțin prea slăbuță pentru înalțimea ei, dar era o femeie frumoasă. Clar era mai în etate decât el; nu o trăda paloarea de pe chip ci mai degrabă ridurile subțiri mijite la colțurile ochilor. Se-nvârtea undeva în jurul lui 35, dar pentru el care nu împlinise înca 30 de ani, acest fapt nu reprezenta nici un impediment în a-și ticlui atacul și seduce potențiala victimă.

Ea pășea puțin legănat pentru simplul motiv că o strângeau pantofii. În fapt, pantofii erau împrumutați de la o prietenă, pentru că nu mai avea nimic decent și puțin elegant care să se potrivească cu costumul deux-pieces, singura ținută din dulap care se preta la interviurile pentru un job. Cu patru luni înainte  devenise un clasic caz de hărțuire sexuală; șeful ei cu 20 de ani mai mare ca ea rămânând fără tiparul social numit amantă, se gândise că i-ar trebui cineva care să substituie golul lăsat de amanta abuzată și cum ea era prin zonă și disponibilă, fără o relație certă și publică, se trezi însemnată prin sintagma “pe cine crezi că v-a cădea măgăreața!?” . Amanta șefului nu era cum se poartă prin lume la marile corporații, secretara, era chiar fiica cea mică a unuia dintre acționarii SA-ului la care lucrase; tâmpita își închipuise că șeful ăsta va renunța la familie pentru ea, când el avea acasă două fete de vârsta amantei. Șeful era un tip competent de la care a învățat meserie, dar niciodată nu fusese tentată să încerce masculinitatea sau virilitatea acestuia. La cinstea pe care a făcut-o cu ocazia primului ei job, tatăl i-a spus: “ … draga mea copilă, niciodată unde mănânci să nu te încurci”, adică făcea aluzie la prezumtivele relații nesănătoase cu colegii de serviciu. Recunoștea în sine, că tatăl ei făcuse treabă bună în privința educației care  i–a dăruit-o. Se așeză obosită și abătută la masa de lângă el, fără să-l observe. Se gândea că la interviul de azi a dat chix. “Am pozat prea mult în marea eroină prețuită și cultă, când de fapt, realistic vorbind, mă ridic cam la 70% din pretențiile jobului.Dar oricum 70% este un procent bun, mult peste 50%. Ar trebui să nu mai fiu atât de drastică cu mine; în permanență mă subevaluez, de aceea nu reușesc. De data aceasta o să fie bine!“, se autosugestiona ea.

-         Ce serviți? Ce vă aduc?, întrebă frumoasa tinerică roșcată care servea la

acel rând de mese, rupându-i șirul gândurilor.

-         O cafea simplă cu lapte! .. și un pahar cu apă plată de la robinet vă rog ...

“Nu ar trebui să mă rușinez de perioada mea mai proastă. Este o etapă din

viața mea, cu bune cu rele; trebuie să trec peste asta. Cardurile sunt goale iar cel de credit este la limită, la plata chiriei sunt restantă o lună, iar frigiderul, vorba ex-ului, își cam dă aere. La  ai mei îmi este rușine să le spun. Tata nici nu știe că nu mai am serviciu. Obligatoriu trebuie să fac ceva. Trebuie să mă organizez. Acum când ajung acasă fac curat lună. Adun din dulapuri hainele care nu-mi mai sunt de purtare și le pun într-un sac, să le fac cadou unor nevoiași. Apoi îmi fac curat printre hărțile și notițele mele. Voi găti ceva fără carne, dar sățios; să mă țină vreo trei zile. Mâine apare ziarul local cu anunțurile noi; ies dimineață la prima oră, apoi la cafea încercuiesc cu pixul fiecare job la care am șanse reale. Am să trimit CV-uri și scrisori de intenție la tot ceea ce cred că mi s-ar potrivi și știu ce am de făcut. Apoi vreau neaparat și puțin timp pentru mine, să citesc ceva ușor. Întotdeaua mi-a plăcut poezia. Preferatul meu Macedonski! Mâine după aplicarea la joburile disponibile îl citesc și recitesc pe Alexandru, pe Arghezi, Bacovia, Minulescu, Stănescu. Da … și pe Sorescu, Blaga. Oare nu-i prea puțin? Nu, nu este. Îmi pregătesc pe măsuța de cafea de lângă pat pe Tolstoi, sau Proust, sau … Schopenhauer, Kafka. Și pe dragul de Eliade … of cât îmi lipsesc acum! Dar nu am timp, trebuie să scriu scrisorile de intenție. Bună  ziua domnule. Am aplicat pentru jobul dumneavoastră de rahat pentru că trebuie să-mi plătesc chiria și să mănânc! Dați-le dracului de credite bancare, pentru asta îmi iau un part-time. Mă luați și fără să știu ceva despre locul acesta de muncă? Nu cerșesc mila, doar că nu mai am răbdare și nici încreder în oameni. Ce stupizenie! Cu un astfel de mesaj nu ma ia nimeni. Să dau ceva meditații atunci, să-mi rotunjesc veniturile! Să sun și să anunț: absolventă și licențiată în litere și limbi străine dau meditații pe mai nimic. Pot medita gratuit și matematică, geografie sau istorie și ce s-o mai da pe la BAC că oricum nu știu nimic. Gratuit le primiți pe ultimele doar dacă mă luați și la limba și literatura română sau engleză/franceză … ”

-         Poftiți cafeaua, laptele și paharul cu apă!, o întrerupse din povestea vieții

ei, chelnărița roșcată. Să aveți poftă!, continua roșcata cu șorțuleț.

-         Mulțumesc frumos! …

Atunci îl sesiză și pe el. O privea fix cu o curiozitate prea puțin obraznică ca

să fie deranjată. Tânărul de la masa vecină părea suficient de galant ca să nu devină mojic. “Are tupeu tânărul. Nu-și ferește deloc privirea. Are mâini frumoase și hainele curate. Mă cam enervează cămașa acea perfect călcată; mie niciodată nu mi-au ieșit astfel. Fumează, deci are deja un viciu; nu trebuie să caut altele ascunse, pentru că nu se ferește să ascundă patima aceasta. Oare el ce crede despre mine? Cum mă găsește? O să aflu, pentru că s-a ridicat și vine spre mine. Oricum este tinerel ... oare să-l întreb despre un job ceva? Stă singur oare? Putem deveni prieteni, nu iubiți și poate deveni o soluție de avarie? Ar putea fi și un amant bun, dar acum am nevoie de altceva, de prieteni ... ”

-         Sărut mâna domnișoară. Așteptați pe cineva?

-         Poate nu, poate da. Depinde de ce mă întrebați! “Oare ce-mi veni să

răspund așa în dodii!?”, se întrebă ea?

-         Am observant că beți ca și mine o cafea. Mă gândeam să vă invit să bem

cafeaua împreună, la aceeași masă. Dumneavoastră beți cafea și eu beau cafea, se întâmplă să fie în același timp și mă gândeam atunci că ar fi interesant să se întâmple și la aceeași masă … “Sunt curios cum vei ieși frumoasă domnișoară din capcana-argument pe care ți-am întins-o!”

-         Replica aceasta ați cules-o dintr-un film în care se predau lecții de

seducție cursanților vreunei școli? Interesantă abordare! (zâmbi amuzată, apoi continuă). Dacă îmi promiteți următoarele 15-20 de minute la fel de interesante sunt tentată să accept. Mulțumesc! “Tinerelule, drept cine mă iei!?”

-         Pot să mă așez la masa dumeavoastră?

-         Vă rog …

-         Mulțumesc. Fumați?

-         Ocazional, doar social. Acum nu, mulțumesc.

-         Vă deranjează dacă fumez? “Asta cum vine,ocazional, doar social!? ”

-         Nu, deloc. Vă rog să vă simțiți liber și să vă exprimați în consecință. Mi-

ați promis 15 minute intersante. Sper să vă onorați promisiunea! “Pari capabil să mă faci să uit acum de interviuri, credite, Nichita sau Tolstoi. Spune ceva!”

-         20!

-         20, ce anume!?

-         15-20 de minute este mențiunea corectă. Așa deci … să fiu în elementul

meu, ziceți. Pot fi direct?

-         Depinde! … (ea Râde)

-         Ce faceți de Revelion?

-         Poftim?

-         Spuneați să fiu liber și să mă exprim ca atare. Vă spun sincer că-mi

plăceți. Așa că trec peste perioada de tatonare, de cunoaștere și acomodare. Am sărit direct la timpul în care suntem deja iubiți, amanți și aș dori să știu unde dorești să petrecem Revelionul. “Oare te ține domniță?”

-         “Curaj cât casa. Puțin arrogant, deloc ipocrit. Pentru tinerețea lui puțin

prea versat. A ars două etape, tatonarea și preludiul relației. E bun și puțin periculos. Deja m-a tutuit! Auzi … unde doresc!! Poate altădată tinere domn. Acum îl prefer pe inofensivul Schopenhauer…”. Ne vom muta împreună?, întrebă ea râzând.

-         Poate după Revelion!, răspunse el păstrând tonusul.

-         Uite cum procedăm, spuse ea ridicându-se. Acești cinci lei sunt pentru

cafea, iar laptele este pentru tine. Succes tinere și duios domn !

-         “An nou fericit!”, replică el amuzat, mormăind printre dinți. 
Se ridicase deja pentru a se întoarce la masa lui ...

 

În tot ceea ce spun și fac …

Nu contest faptul că în ultimele mele scrieri se află gânduri care sunt oarecum influențate de niscavai dezamăgiri produse de oameni foarte dragi mie. Sunt dezamăgiri care erau inevitabile. Una dintre politicele mele existențiale spune ”mai devreme sau mai târziu toți suntem datori cu o dezamăgire, indiferent dacă o oferim sau o primim; ideea este să amâni cât mai mult acel moment în care dezamăgirea cade precum securea călaului, pentru că după aceea nimic nu mai contează. Precedentul s-a creat, riscul recidivei există, relația este compromisă …”. Oameni buni și (ne)buni acestea sunt fapte nu drame. Drame sunt bolile incurabile, foametea și moartea, restul sunt fapte, evenimente din viață, etape care au ars și care te obligă la renunțare, uitare și ne condamnă la alte începuturi. Nu e loc de împăcări sau iertări inutile pentru că nu avem ce ierta. Nimeni nu greșește intenționat când iubind, apreciind sau investind într-un anume nefericit moment, greșește. S-a întâmplat. Se trece mai departe. Nu se întoarce privirea sau capul. Rupi bucata de suflet afectată o arunci câinilor (chiar și celor cu față umană) și pleci mai departe. Acesta sunt eu. Ultimele texte v-au determinat pe unii dintre cei pentru care contez să contorizați și gestionați depresiile sau alte chestiuni de acest gen. Dragii mei sunt bine, doar că prefer umilinței defularea scriptică si metaforele. Sunt mai ușor de tradus, îmi îmblânzesc disprețul și mila defulând cuvântul. Voi continua să scriu fără să am pretenția să fiu citit. Când scriu o fac pentru a mă salva, dacă ajută și altora cu atât mai bine; acest lucru mă bucură nu-mi seduce orgoliu și nu mă ridică pe un piedestal. Nu sunt nici bufon, nici diavol, sunt doar eu, gol în fața vieții și morții cât pentru mii de sinucideri cioraniene. Scriu doar pentru că îmi este cel mai la îndemână și astfel nici nu rănești purtând discuții justificative. Mai bine plec, scriu, uit și las loc nostalgiilor în timp. Ideea finală ar fi, în tot ceea ce fac și spun nu este loc de compromis …    

PS Reverență - aceasta este ultima mea reverență publică. 

Regretul de a fi (VI)

Se-ntorc în mine toate amăgirile. Mi se ruină orice formă de existență. Prematur mi-am dus în morminte amintirile în care cei dragi mie se umplu de acea candoare preambul al totului. Completul se împlinea până ieri, de când răspunsurile voastre în ceea ce mă privește s-au transformat în complete de judecată. Ajuns în dizgrația rușinii voastre publice, aceea de a mă fi prețuit, chiar iubit, cândva, mi se întâmplă să privesc în mine și să mă caut de inimă; mă caut doar când mă zdruncină pulsațiile sangvine, când mă doare șuvoiul rece pierdut prin capilarele rațiunii obsedate de singurătate, de pustiul unei chilii dedicate tăcerii. Știu că este acolo, fără a-i simți sau a-i dori prezența; mi-e de-ajuns răsăritul pentru a mă știi viu. Am oferit tot ce am avut de oferit într-un foarte îndepărtat cândva, chiar dacă trecutul începe de azi, de acum. Atunci nu am renunțat ci am decis să port tunica războiului minții, singura cale posibilă de a mai salva ce a rămas din mine. Tunica mea nu are buzunare tocmai pentru a nu purta acele epistole aducătoare de nostalgii și inutile amărăciuni drăgăstoase care ne îndeamnă la iertare, acceptare și reîntoarcere la agonie. Căci de agonie am fugit ca de ciumă, lepădându-mă pe drum de bucăți de suflet precum un lepros damnat de semeni. Mi-e mai bine la marginea destinului meu, acolo unde nu veți ajunge niciodată pentru că nu ați primit precum mi s-a dat mie, blestemul hăitașului ce-n căutarea victimei își încolțește propria-i umbră. Zilnic parcurg aceeași distanță, iar distanța față de trecutul ce ne leagă se păstrează ca și cum totul s-ar fi petrecut într-un astăzi, nicidecum un ieri. Poate ar trebui să urc sau să cobor, dar mi-e egal atâta vreme cât rezist tentației de a mă căuta de inimă. Urăsc să renunț la semeni dragi. Şi mai mult urăsc să fiu obligat să renunț astfel. Nu e nimic nou in faptul că oamenii nasc şi duc prietenii în cuantumul unei reciprocităţi care vine de similitudinile caracterelor. Atunci ce-i determină să apeleze la varii forme de trădare? Am realizat de foarte timpuriu ăste lucruri renunțând la a mai fi om, respectiv a mă supune unor greșeli similare. Şi totuși acest déjà-vu mă supune unui asediu perpetuu, cel puțin în ultima vreme. Oare eu greșesc? ... Atunci unde greșesc?... în mine este tot mai puțin loc de reverenţe. Tot ce mi-a fost drag cândva am zidit într-o casă a uitărilor, în spatele unor ferestre închise și uși zăvorâte. De acum începând, pentru mine în lagăre locuiesc doar îngerii …