N-am trebuință de motive pentru a supraviețui

Cine mă citește și-mi înțelege măcar parțial confesiunile  cu certitudine s-a regăsit cândva în intimitatea rănilor adânci. Sunt umilințe pe care nu le vom putea uita, care impun ca suferința să fie înlăturată prin dializa afectului; astfel rămânem cu nostalgia frumoasă și tristă, soluția perfecta a împăcării cu sinele. Mă simt precum un soldat contemporan unei lumi în care eroii nu-și află rostul, sunt doar legende și parcă mi-e de preferință a fi astfel decât reîncarnat într-un înger crepuscul veșnic înrobit luptei cu întunericul din semeni. Sunt falii între noi, unele devenit adevărate prăpăstii; doar faliile mai pot fi trecute atunci când mânia atinge cote paroxistice umplând prin avalanșa cuvintelor și gesturilor reprobabile vidul creat în timp. Aici și acolo, acum și atunci nu mai există timpul iertării. Devenim rană vie, iar timpul așează trecutul în memoria unui trecut etapizat și ars în etapele unei fișe medicale abstracte. Ce cândva a fost rană vie acum se dovedește a fi doar rană adâncă, în a cărei intimitate ne regăsim la nevoie. După fiece râzboi și durere și fiece suferință traversată suntem tot ceea ce ne este de trebuință pentru a supraviețui. Motivele sunt doar o superstiție precum ruga înălțată spre cer; putem doar presupune că ajută, singura certitudine suntem noi înșine ...        

Priviți-mă ca pe un reproș

Astfel zămislise Divinitatea astă lume, încât multe să fie împărtășite, cum ar fi o masă bună, aroma unui cognac de calitate și mai ales prin resturi nemenționate aici, iubirea. Dacă nu ești Narcis atunci trebuie să împarți și să împărtăsești această trăire. Obligatoriu trebuie să te expui acelei priviri cunoscute, pregătită să absoarbă fiecare gest, fior sau grimasele nemulțumirilor. Să stai nud psihic și fizic pozând și mimând perfectul în acea galerie a inevitabilului capitol ”trecute iubiri”, totodată ascunzându-ți toate gândurile revoltate de lipsa pudicitații. Să te prefaci că nu-ți pasă și că atingi infinitul amorului pentru ca în sigurătate să revii la viață cu fiece reproș al rațiunii, să te salvezi de instintctele animalului ce zace tăcut în tine așteptând momentul unei incantații copulative. Poți împărți multe cu semenii, dar finalitatea este aceeași, dezmăgirea; sora mai mică a uitârii. Prefer acea dezamăgire venită din batalia cuvintelor, din disputele ideologice sau din fierea defulărilor decât acea dezamăgire produs al unei ireveresibile minciuni acceptate anticipat și insistent cultivate. De ce mi-aș dori încă o umilință, când poți atinge diferitele forme ale înțelepciunii mizând doar pe suferința de a nu împărtăși, de a fi singur!? Singura nuditate acceptată este cea a sinelui, restul e dezgust și artă fotografică. Simplificându-ne existența din  groapa comună, când revin printre voi, rogu-vă, priviți-mă ca pe un reproș, nu precum o ofensă ...

Destrămarea cărnii

Cel mai probabil m-am născut bătrân. Mă gândesc la faptul că încă de la începuturile conștientizării m-am aflat în orice anturaj în ipostaza celui despărțit de semeni. Nu am suferit de neputința vreunei socializări, este mult mai simplu; niciodată nu mi-au plăcut mirosurile umane, căci pentru mine nimicnicia, minciuna, falsitatea, prostia, lașitatea și neputința, au emenat permanent aroma pestilențială a dezamăgirii. În vene mi-a fiert mereu acea tentație a evadării dintre cei care nu au nimic de spus, de oferit, de împărțit. Nu există nimic seducător în amorfitatea fericirii tocmai din cauza incertei ei stări; atunci mă întreb care este rostul existenței în cohorte!? Și din acest motiv rămân despărțit de semeni ...
*

M-am născut bătrân și tocmai de aceea nu am crezut niciodată în acele povești aparținând familiilor frumoase. Dramele sunt ascunse sub preș până mucegaiul răzbate-n afară și sângele se spurcă cu ura ce până ieri era iubire. Astfel de trăiri îmi repugnă precum disprețul care mă domină când văd mucegaiul răzbind. Decât să privesc, să observ și să doară mai bine despărțit de semeni, tocmind liniștile atât de necesare suportării. Când în mine a murit copilăria eram deja bătrân. Inima și carnea își cer drepturile, rațiunea mă duce-n letargia cărnii, un absurd identic voluptății dintr-un marș funebru. Iremediabilul s-a produs și mi-e imposibil să mai fac diferențe între om și lighioană; și-atunci am știut că nimic nu-mi mai este de trebuință.

M-am născut bătrân și de atunci scriu cu un condei înmuiat în conștiință ...        

Despre păcatul iubirii (III)

Iubirea se regăsește în orice formă a abandonului dinaintea ființei adorate. Iubirea se poate afla și în bestialitatea acelei uri rămase după criza de luciditate aferentă sfârșitului. Să îți atingi limitele trăind în carnea și sângele ființei iubite este copleșitor și mai presus de orice, unic; ni se poate întâmpla doar o singură dată. Violența acestei trăiri este identică morții; trăim iluzia comuniunii cu Divinitatea! Avem oare curajul să ne asumăm astfel de trăiri? Nici nu ne putem privi când iubim; am devenit străinul perfect căruia îi iertăm orice greșeală.
*
Amantul perfect nu este acela care seduce prin iluzia orgasmului, ci cel care se substituie vidului oferind iluzia împlinirii, a completului. Restul este arta amorului stropit cu puțin absint!
*
Răzbunarea celor răniți din dragoste este cancerul umanității, preambulul sfârșitului și primul pas spre acceptarea lui.
*
Să iubești – cumplită și sublimă pedeapsă. Este singurul motiv pentru care înțeleg abolirea pedepsei cu moartea.
*
Pentru cei destinați singurătății, iubirea este un banal instinct de conservare, un accesoriu obligatoriu al trusei de prim ajutor. Tot ei sunt singurii de la care putem învăța ghidul de supraviețuire vieții!
*
Poezia de iubire nu trebuie înțeleasă, nici măcar citită. Poeții sunt sacrificații de serviciu ai fiecărei generații, cei care se ratează pentru semeni. Sacrificiul lor stupid și inutil se compensează prin sacrificiul nostru de –a-i lectura …
*
Este iubirea un păcat sau nu!? Retractez! Renunțarea la sine este un păcat sau nu!?
*
Nu este nici o diferență între plăcerea să iubești și plăcerea înfăptuirii păcatului. Să poți muri din atâta placere, încât Dumnezeu în extaz să uite a-ți cere socoteală pentru plăcerea înfăptuirii păcatului!
*
Virtuozii iubirii vor savura întotdeauna acest păcat, împlinindu-l ...
*
Toți cei care ne vor striga cândva în față păcătosule, e limpede că sunt ori au devenit impotenți!

Regretul de a fi (IV)

Pentru un ins care declară că nu are regrete, spun că totuși sunt câteva care mă-ncearcă. Aceste regrete nu sunt vii, sunt doar pulsațiile eternului război dintre afect și rațiune. Uneori mă-ndoi sub povara unor gânduri răscolitoare, care-mi storc ființa de orice împotrivire și calm uscându-mi lacrimile nenăscute. Mi-am deprins ființa cu suferința și orice stare de bine îmi pare o binemeritată pauză nimfomaniacă, fiindcă răsfățul vieții este desfrâul sfinților. Nu pot atinge paroxismul vieții decât tânguindu-mă și zvârcolindu-mă în agonie, căutând a-mi asuma blestemele lumii pentru culpa lașității de “a fi”! De prisosință mi-ar fi sărutul sângeros al apusului și asta doar dacă aș avea certitudinea că în fiece apus umanitatea și-a pus toată speranța în iertarea propriei neputințe. Am dreptul să mă-ntreb prin ce hazard mi-a devenit destinul acest drum încrâncenat și înglodat în tina aceleiași neputințe!? M-aș putea scălda cu drag în cinismul Divinității, în schimb o fac cu scârbă în cel propriu. Cu mine sunt împăcat și mi-e prea mult cu mine. Să-mi fie tristețea, amărăciunea și singurătatea virtuți, iar cinismul și masochismul vicii e singura motivație pentru care rezist vieții …

Să exist prin neexistență ...

Mă mir de mine, de faptul că încă mai am răbdare cu semenii. Este cumplit să lupți cu armele neputinței împotriva ignoranței, să îți autoimpui indiferența dinaintea urgiei umane, care se îndreaptă încolonat și contemporan civilizat spre apocalipsă. Sfârșitul umanității mi-e indiferent câtă vreme se duce-n uitare, însă-mi repugnă ideea abandonului fără un gest sau măcar un licăr de luptă. Nu-mi ascund tristețea dinapoia misterelor ăstei lumi, dimpotrivă sunt ocupat cu dezlegarea lor; aceste mistere sunt nimicniciile celor care le cultivă. Numai cunoscând despre semeni mă pot detașa de ei și inspidele lor mistere, mă pot îndepărta de septicemia vieții.

*
Adeseori m-am întrebat dacă Dumnezeu nu m-a osândit la umilință oferindu-mă ăstei lumi și încă nu am răspunsul. Dogmatica fariseilor nu mă ajută supraviețuirii, doar îmi suprimă tendința de simulare a rezistenței. Existența mea nu ascunde nimic, nu tăinuiește arta supraviețuirii; ea doar s-a salvat prin rugăciune și prin ceea ce Divinitatea s-a regăsit privind în altarul ridicat din ruinele proprie-mi conștiințe.
*
Nu există evadare din suferință decât abdicând morții. O soluție fără soluție, căci dincolo de viață nu afli răspunsuri și nici nu primești dreptul la taifas cu sfinții; dincolo de viață înveți cum să supraviețuiești neîmpăcării afectului și neîmplinirilor, câtă vreme aici am învâțat să supraviețuiesc ăstei lumi, implicit rațiunii de a fi contemporan Divinității.
*
Ce este viața!? Ce este moartea!? Nu se poate trăi decât acceptându-le pe ambele. Viața și moartea se pot exclude doar trăindu-le concomitent. Să exiști prin neexistență, adică să inspiri nimicul din semeni și să expiri viața din tine, sau invers. Oare nu este un chin să trăiești fără perspective? ... căci perspectiva morții mă înfioară gândindu-mă că se poate totuși ca murind să fiu părtaș unei alte existențe, paradoxal, eternă!
*
Simt cum mă pierd în neantul ăstei lumi. Cumplită nu este pierderea mea, ci senzația că trăind ca atare nu pierd nimic ...            

Dă-mi Doamne ceva …

În toate cele regăsesc lumescul. Intrigi cusute cu și fără rafinament, victime mustind în destine apocrife copiate aidoma, nimicuri dezvoltând consecințe fataliste. Cum poți Tu Doamne să suporți atâtea tristeți prefăcute ori închipuite? Mă confrunt tot mai des cu gustul searbăd al vidului; mă pierd uneori, cuprins de neodihne, în fantasmele cumplite ale nopților negre, nopți lipsite de paloarea lunii pline dar însoțite de același delirium. Mă întreb cum se poate coborî în infern fără să te poți opune, pietrificat într-o neputință lipsită de visceralitatea unei vieți tumultoase!? Aici în mine, nu este nici o agonie, nimic; se-ntâmplâ doar să-mi zvâcnească tâmpla a moarte, să respir o decepție Divină. Cel mai probabil m-ai înșelat Doamne atunci când m-ai lăsat în viață dinaintea unei lumi căreia nu-i este nimic de trebuință pentru simplu motiv că se are pe sine. Cui aparțin eu nu aș mai putea spune, căci posed un certificat de nenăscare, de neaparținere ăstei lumi. Într-o lume făr’ de identitate și făr’ de rădăcini, în care semenii se lamentează că dețin totul, că totu-i cu putință, dar Tu i-ai lipsit de șansa de a-și atinge gloria, mie îmi rămâne grota, lăcașul în care s-a copt prima dintre lucidități, creatoarea de iluzii. Poate doar întorcându-mi tot conceptul existențial către geneză mi-oi găsi și eu un loc între semeni, sau motivația de “a fi”. Rogu-te Doamne! Dă-mi ceva, o poruncă snoabă orice, doar să simt că sunt încă viu și lumea nu șade-n prăpastia unui vid ireveresibil …